TOP

Ghidul sezonului expozițional de iarnă de la MNAC

În data de 8 decembrie, Muzeul Național de Artă Contemporană a vernisat sezonul expozițional de iarnă-primăvară. Noile expoziții, șase la număr, se vor putea vedea până în aprilie 2023.

MNAC aduce și în acest sezon, în fața vizitatorilor, o amplă ofertă de material vizual: instalație, intervenție in situ, fotografie, sunet, video, pictură, grafică, și altele. Propagarta a realizat un scurt ghid de orientare prin spațiu, cu explicații introductive pentru fiecare nouă expoziție, ca să știi ce mergi să vezi la MNAC în iarna și primăvara asta.

La parterul muzeului, în întâmpinare, găsim expoziția de fotografie a lui Dani Ghercă, curatoriată de Sam Steverlynck și cu un sound design ce îi aparține lui Michele Bressan. Lucrările, de dimensiuni mari, fac parte din seria A Glimpse of Disconnection, la care artistul a început să lucreze în 2021. Ghercă atinge subiecte precum digitalizarea vieții, fluxul continuu de informații și conectarea permanentă la o rețea invizibilă prin care avem tot timpul acces la celălalt, dar care, în mod paradoxal, ne împinge către izolare. Imaginile întunecate, sfârtecate din loc în loc de fulgere de lumină albă, sunt, de fapt, orașe metropolă fotografiate de la înălțime, din elicopter, pe timp de zi, dar transfigurate de artist prin subexpunere. Astfel, Dani Ghercă se joacă cu percepția publicului, căruia îi sunt complet răpite instinctele de orientare în spațiu, fiind pus față în față cu o nouă perspectivă asupra orașului, care transformat în puncte și linii luminoase, nu devine altceva decât un sistem informatic supraactiv.

În Sala de Marmură, o cameră de dimensiuni impresionante, special păstrată de către muzeu în forma sa inițială, care amintește irecuzabil de megalomania ceaușistă a anilor optzeci și care invită artiștii să dialogheze cu însăși prezența sa concretă, Dorina Horătău a “plantat” o instalație de frunze moarte, o/un Reconstrucție/peisaj. Materialul acesta organic, aflat deja în descompunere de iarnă timpurie, este prins într-o serie de coloane înalte, realizate din plasă de metal, material folosit de regulă în construcții, pe șantiere. Semi-întunericul spațiului care miroase a uscăciune și a pâmânt, este fulgerat de câte o lumină albă ce pare că secționează din loc în loc stâlpii din metal și frunze, în timp ce liniștea densă a Sălii de Marmură este tulburată de sunetul ritmic al unor lovituri de topor. Instalația caută să evoce vizitatorului brutalitatea cu care se desfășoară, de cele mai multe ori, interacțiunea dintre om și natură, inversând rolurile și plasând individul chiar înăuntrul pădurii de copaci agresată.

Dincolo de dimensiunea conceptuală a instalației, prin care frunza în descopunere devine exponat în muzeu, iar Sala de Marmură împodobită cu stucatură ajunge să găzduiască însăși o parte din istoria ei materială, care își are începutul într-un șantier noroios împânzit de plasă de metal și armătură, există și o coordonată personală pe care artista a inserat-o în actul artistic – aceea a gestului de a strânge frunze din două locații puse în legătură cu trecutul și prezentul ei: curtea Facultății de Arte Decorative și Design, locul de pornire, și curtea MNAC, locul actual de popas.

Surpriza sezonului este, bineînțeles, expoziția personală a lui Ștefan Câlția, amplasată la etajul trei al muzeului. Curatoriată de echipa formată din Cătălin Davidescu și Alexandra Manole, și cu un design de expunere excepțional, realizat de Attila KIM Architects, expoziția Însemnări dintr-un timp trăit se angajază într-o temeinică încercare de a ramifica și rafina căile de interpretare/înțelegere ale ilustrei opere a lui Ștefan Câlția. Intenția expoziției, afirmată și în textul curatorial, este de a “propune redescoperirea lui Ștefan Câlția ca un comentator pătrunzător […] al cotidianului în care își formează opera” și, poate mai interesant, de a îndepărta vizitatorul de “o citire comodă” a operei artistului, citire care a calcifiat în limbajul nostru expresii precum “lume onirică” sau “cortegii carnavalești”.

Pus față în față cu acest demers, publicul se întâlnește cu câteva lucrări cheie, cum sunt Dansul răului (1992), Dansul cucuvelei (1992), Desen mare I, Desen mare II (1992-1993), dar și Lumea ca un teatru (1987-1989) sau lucrările de grafică din perioada 1969-1970, toate reflectări profunde și comentarii măiestrite asupra evenimentelor din timpul “trăit” de artist. Lucrările de grafică grupate în expoziție sub tematica numită Spectrul răului, pun în exercițiu gradul de implicare emoțională și intelectuală a publicului, necesar desprinderii desenelor de ceea ce arată, pur și simplu, și trecerii lor în dimensiunea sub-mesajului, a tălmăcirii întrebărilor și răspunsurilor eterne ale umanității.
Vizitatorii vor recunoaște în expunere, bineînțeles, tematicile recurente ale operei lui Câlția, locurile dragi de refugiu mintal, care au căpătat în timp și prin reala magie a lumii construite de artist o atmosferă aproape de sacru, fiind invitați, totodată, printr-un efort colectiv recompensatoriu, să privească mai departe, către “însemnări” ale experienței epocilor.

În sala Auditorium, la etajul patru, artistul belgian Charif Benhelima ne cheamă să venim aproape de lucrări. Expoziția, curatoriată de Sandra Demetrescu, incită încă de la început prin modul liniar și simetric în care sunt așezate lucrările în cameră. Natural, instinctul este să începi să cauți cheia prin care ți se relevă povestea. Polaroidul, cu particularitățile sale recognoscibile, dimensiunea redusă, forma, chenarul alb, este cel care construiește expoziția, fiind unul dintre subiectele experimentelor fotografice ale lui Benhelima pentru o lungă perioadă de timp. Morning Light reprezintă seria cea mai recentă, care continuă și, mai mult, extinde căutarea artistului în ceea ce privește conceptele pereche: memorie și uitare, apartenență și înstrăinare. Fotografiile poartă intervențiile transformatoare ale artistului, care îndepărtează imaginea surprinsă de un peisaj discernabil, plasând-o într-o dimensiune incertă, între amintire și vis, dar păstrând-o încă reală. Exercițiul pe care îl propune expoziția este unul interesant, mai ales pentru că plasează privitorul într-o poziție inconfortabilă, cu care este îndemnat să se obișnuiască și, până la final, să empatizeze.

Tot la ultimul etaj al muzeului, Ana Maria Micu, alături de curatoarea Simona Vilău, ne îndeamnă să privim într-un spațiu intim. O intervenție a artistei realizată in situ, un desen mural temporar, domină încăperea în care se desfășoară expoziția, realizând un contrast incitant cu lucrările acrilic pe pânză care par mici, dar ademenesc ca puncte de maximă intensitate. Completată de spații cu proiecții video, expoziția propune o experiență exterioară care, de fapt, aduce către interior. Prin importanța acordată de către Ana Maria Micu introspecției, izolării în scopul autocunoașterii, publicul simte prezența unui ecou al instanței interioare. Mână stângă spre priveliște depărtată reprezintă un discurs artistic despre nevoile umane, relevate de artistă cu sensibilitate și claritate alinătoare.

În relație cu spațiul personal de lucru, atelierul, dar și cu timpul, care înseamnă, citit în cheia propusă de artistă, interiorizarea realității prin activități cum sunt: meditația, observația, corectura și antrenarea minții, Ana Maria Micu atinge subiectul percepției sinelui, în multitudinea sa de ipostaze ce se devoalează în singurătate și intimitate.

Tot în jurul valențelor multiple ale noțiunii de intimitate este construită și expoziția intitulată chiar Intimitate, care ne arată lucrări ale artistelor Georgiana Cojocaru, Adela Holdon, Iulia Jugaru, Petra Martin, Ruxandra Nițescu, Diana Oană și Gabri Roșca. Situată în spațiu Dialog, special conceput de către muzeu pentru a primi lucrări ale artiștilor emergenți sau încă în plin studiu, expoziția de grup, variată ca material vizual prin tehnici diverse, se joacă cu relația dintre fizic și conceptual. Demersul colectiv este curatoriat de Alexandra Moț și explorează, în mod jucăuș, firul invizibil de legătură dintre procesul de lucru al artistului, intervenția asupra materialului fizic al lucrării de artă, și capacitatea persoanei care privește obiectul de a înțelege/interpreta ceea ce vede.

Desigur, vizita la MNAC pentru a vedea noul sezon expozițional de iarnă-primăvară este completată de expozițiile mari care s-au acomodat deja în spațiu: ampla retrospectivă Ion Grigorescu, pentru care recomandăm mai multe vizite și un timp suficient alocat în expoziție, și proiectul expozițional Leviathan, conceput ca o incursiune în depozitele muzelui, dar și de alte intervenții ce întregesc tabloul artei vizuale contemporane românești.

Post a Comment