photo credits: Mobius Gallery

Realpolitik este expoziția lui Roman Tolici care deschide toamna anului 2023. Interesant, mai ales pentru că ea vine după o perioadă de zbucium, plină de întâmplări prin care ni s-au manifestat toate fricile pe care ni le putem imagina.
Pe jumătate, aceste frici sunt alimentate de climatul de nesiguranță socială în care trăim de câțiva ani: ne vom îmbolnăvi dacă vom ieși din casă? Vom fi atacați? Vom supraviețui unui posibil cutremur? Putem avea încredere în vănzători? În sistemul de sănătate? Putem avea încredere în cineva?

Întotdeauna răspunsul este mai complex decât am fi tentați să recunoaștem. Roman Tolici ne invită, prin Realpolitik, să venim față în față cu fețele pe care le găsim de multe ori responsabile pentru tot ceea ce ni se întâmplă rău în societate, cu reverberații inevitabile și dureroase la nivel cât se poate de personal. Desigur, seria păstrează aerul de libertate (atât de greu de creat astăzi, în ciuda tuturor aparențelor) al lucrărilor artistului, prin care fiecare privitor se simte liber să judece, înțeleagă și învețe cât poate sau cât își dorește.

Propagarta a stat de vorbă cu Roman Tolici despre expoziția care se deschide în data de 31 august, la Combinatul Fondului Plastic.

Când a început seria Realpolitik? Este prima dată când ea este pusă în contextul unei expoziții?

Am început să lucrez la Realpolitik în urmă cu trei ani, când lumea era prinsă în lupta cu pandemia. Momentul a generat în mine impulsul de a privi mai atent mecanismele absconse ale sistemului politic și asta pentru că atunci slăbiciunea și perversitatea politică au răbufnit în toată splendoarea lor grotescă. Și asta s-a întâmplat la nivel global, nu doar în România, unde lucrurile știm bine că merg prost în cam toate domeniile. Atunci a fost un moment în care s-a văzut cum toată problema pandemiei a fost percepută de către politicieni ca o posibilitate de a înfige și mai adânc călcâiul cizmei pe grumazul nostru. Au ieșit imediat la iveală fascismul, dictatura, tot soiul de scheme de făcut bani, deci mizeriile astea ies la suprafața apei, mai devreme sau mai târziu, și ajung să plutească în văzul tuturor. Întrebarea este ce facem după ce constatăm că, sub declarațiile, discursurile și filosofiile politice care ne sunt servite, se ascund toate mizeriile astea, de la incompetență, la cele mai acute forme de corupție, iar ele ne-au afectat și continuă să ne polueze existența. Învățăm ceva din istorie? Din păcate, ce se observă cu ușurință este că omenirea nu pare să învețe mare lucru. Tot acești bandiți care ne-au condus de-a lungul timpului sunt cei care au învățat și continuă să învețe cu adevărat din istorie. La fel cum niște hoți dau o spargere la o bancă și, după o experiență nefericită, în care schema de tâlhărie nu le-a mers, învață să-și îmbunătățească metodele și strategiile de furt, la fel și politicienii învață din istorie și își perfecționează strategiile de manipulare – ok, nu a mers pe la subsol, o să mergem de data asta pe acoperiș. Cam asta e, în mare, schema după care funcționează lucrurile. Cele trei serii de lucrări care s-au formulat pe parcursul acestor ani sunt expuse acum pentru prima dată și sper ca expoziția să fie una generatoare de întrebări, de reveniri asupra unor discursuri servite omenirii ca fiind autentice și pline de bune-intenții, când, în realitate, nu sunt altceva decât niște baloane de săpun sau, mai rău, niște măști sub care se ascund propaganda, manipularea și corupția.

În ce măsură ai abordat dimensiunea social-politică în serii anterioare? A fost un interes constant? Mă gândesc mai ales la lucrările cu subtrat, care pot fi interpretate în felurite moduri, inclusv drept critici social-politice.

Într-adevăr, Realpolitik nu este prima mea abordare din zona politică – preocuparea există de mult timp. Sunt câteva serii de lucrări realizate în trecut, în care fac atingeri politice și dacă privitorul este atent, poate citi comentariile care merg în direcția aceasta – seria Park, seria Barber Shop, seria Blood sau cea mai recent expusă, Pursuit of Happiness. Și dacă toate aceste serii au mai multe paliere de lectură și lasă loc pentru mai multe interpretări  – printre care și acesta, al comentariului de natura politică, în cazul expoziției Realpolitik, abordez la modul direct scena politicii, ca fenomen. Sigur, există tendința ca, din diverse motive, oamenii să nu treacă dincolo de suprafața lucrurilor. Unii nu pot, alții nu știu cum să o facă, iar majoritatea cred că pur și simplu nu e dispusă să investească timp în a fora dincolo de coaja lucrurilor. În artă, fix ca-n viață, putem citi lucrurile fie la suprafața lor – caz în care vom rămâne cu cât oferă această suprafață sau, dimpotrivă, putem să sondăm paliere mai complexe de lectură a lucrării din fața noastră. Și sigur că, în cazul celei de-a doua variante, e necesar un bagaj cultural și e nevoie de repere în zona simbolisticii, care să faciliteze o înțelegere corectă a vocabularului vizual cu care operează artistul în lucrarea pe care o privim. Deci, pentru a trece dincolo de aparențe, trebuie să muncim puțin.

Lucrările mele ascund această capcană a aparenței pe care, de cele mai multe ori, o întind intenționat lumii: camuflez concepte serioase și idei grave, de multe ori incomode, în spatele banalului și al cotidianului. Realitatea este că și în viața de zi cu zi lucrurile tind să se întâmple asemănător. Vedem totul prin filtrul obișnuinței și cred că se modifică ceva în felul în care informațiile sunt absorbite de oameni. De la un punct încolo, nicio imagine nu ne mai afectează emoțional, trecem pe lângă urâțenia lumii fără să mai simțim cum ne agresează.

Revenind la Realpolitik – aici cred că am fost mult mai direct în exprimare, dar sigur că publicul va fi cel care va decide cât loc de interpretare am lăsat. Este o expoziție mixed media, în cadrul căreia, un loc important îl ocupă lucrările video, pe lângă instalația de obiecte și seria de desene.

Cred că expoziția vine într-un moment bun, începutul toamnei, când lăsăm deoparte visul vacanței de vară și ne întoarcem la lumea reală, departe de a fi un vis. De multe ori cei de la putere orchestrează această realitate. Care este relația lucrărilor cu timpul la care vine expoziția?

Eu m-am documentat și mi-am colectat materialul din presa apărută în ultimii trei ani, așa că practic eu am putut urmări și arhiva conținutul livrat de aceste publicații, în cronologia oferită de această fereastră de timp. Sunt multe personaje politice care nu apar, pentru că efectiv nu am găsit nimic tipărit despre ei în perioada aceasta. Nu apare Lenin, de exemplu, deși mi-ar fi plăcut și, cu siguranță, ar fi meritat. Eu nu sunt vreun agent electoral pentru nimeni, iar în lucrările acestea am urmărit să detectez de fapt problema din străfunduri, problema care există peste tot, există inclusiv acolo unde eu personal am simpatii politice. Intenția mea a fost să evit orice formă de parti-pris, iar abordarea mea îi include pe toți. Eu nu propun o soluție la modul – uite, dacă suntem de stânga, e bine, sau dacă rezonăm cu dreapta, asta ar fi o rezolvare a problemei, sau dacă stăm mai pe centru așa, o să iasă bine. Eu vreau de fapt să sparg buba asta care există în societatea umană, care nu pare să se mai vindece vreodată și care nu a apărut de azi, de ieri, există dintotdeauna. Ce diferă este capacitatea omenirii de a-și ține larg deschiși ochii asupra acestor lucruri – devenim atenți la sistem și la personajele care îl compun doar atunci când se întâmplă orori care ne afectează direct sau care zdruncină societatea la nivel profund.

Există lideri buni sau răi?

Uite, odată cu începutul războiului, putem înțelege mai bine cum un cotropitor poate ajunge să ocupe un loc lăudabil în istorie – Alexandru Macedon, de exemplu, nu a fost cu nimic mai bun decât Vladimir Putin. Vorbim tot despre un cuceritor, un megaloman care a mers cu sabia-n mână peste alții, ucigând în stânga și-n dreapta și provocând nenumărate tragedii. Ulterior, omenirea l-a celebrat ca pe un erou – e un exemplu.

Stalin are o remarcă la un moment dat – ceva de genul că nu eroii sunt cei care fac istoria, ci istoria e cea care creează eroi. Deci, da, se știe asta – istoria este scrisă de învingători. Dar dacă privim mai atent la acești învingători, vedem că în esență nu este o istorie cu care să ne mândrim, ci mai degrabă să ne rușinăm.

Asta vorbește într-o bună măsură despre natura coruptibilă a omului, despre felul în care puterea acționează ca un drog și ajunge să modifice percepția și comportamentul celui care se află în posesia ei. Problema e că prea multă putere aflată pe mâna unui singur om sau a unei singure entități politice, atunci ea ajunge să fie nocivă sau chiar letală pentru prea mulți oameni.