Interesul față de arta contemporană este în continuă creștere. Chiar și așa, numărul spațiilor expoziționale și al instituțiilor specializate din România este încă destul de mic. Spațiile unde se găsesc cele mai noi lucrări sunt adesea puține sau inaccesibile atât pentru comunitatea de artiști contemporani, cât și pentru publicul interesat. În ultimii ani, însă, a căpătat anvergură fenomenul spațiilor expoziționale mobile, prin care arta devine itinerantă și în acest fel ajunge mai ușor și nemijlocit la public.

O galerie alternativă, mobilă, presupune un demers complex și dinamic, dar și o serie întreagă de provocări de care spațiile fixe, convenționale, pot fi străine. Am discutat cu trei dintre inițiatorii celor mai curajoase proiecte de expunere mobilă ca să aflăm care sunt dificultățile cu care se confruntă și care sunt procesele din spatele unei expoziții dintr-o galerie ,,pe roți”. Cei trei sunt: Robert Băjenaru, de la Another Mobile Gallery, Mircea Modreanu de la Etaj on Wheels și Carla Schoppel și IRLO, fondatorii Galeriei Negre. Dacă pentru Robert, cel mai important lucru într-o galerie este programul, iar pentru Mircea, cel mai mult contează artiștii, de la Carla și IRLO am aflat că la fel de important este dialogul dintre artă și privitor. Pentru toți, însă, de departe, cel mai presus este publicul, pentru care fac ceea ce fac și căruia îi este hărăzită, în cele din urmă, arta pe care o expun.

Publicul trebuie să vină către artă sau arta către public?

Another Mobile Gallery: Și arta trebuie să vină la public, și publicul la artă, în același timp. Nu e vorba numai despre un spațiu expozițional care nu are spațiu, ci și despre producția expoziției cu un buget și resurse limitate. AMG este un proiect care își propune să promoveze artiști emergenți. Printre ei, introduc și nume mai mari, care aduc cumva o notorietate, și care fac proiectul cunoscut, așa încât și artiștii emergenți au, la rândul lor, o plajă mult mai mare de vizitatori, dintre care unii cunoscători, alții chiar specialiști.

Etaj on Wheels: În primul rând o faci pentru public, pentru comunitate, și frumos ar fi ca și comunitatea să răspundă, adică să vină. Și se întâmplă. Noi am zis să nu ne limităm doar la un spațiu alternativ, ca un fel de galerie, ci să facem un spațiu nomad și să expunem în zone neconvenționale, cât mai nonconformiste.

Galeria Neagră: Uneori publicul vine către artă, folosind mecanismele clasice de acces: vizitarea muzeelor, a galeriilor de artă convenționale sau a atelierelor deschise ale artiștilor. Alteori, însă, este nevoie să înveți publicul că nu are nevoie de reguli și în acest fel facilitezi accesul la artă, aducând arta în fața lui. În acest caz, nu ai nevoie de o anumită educație, nu te inhibă cine știe ce reguli atunci când dorești să te apropii de o lucrare, singurul lucru important e dorința de a accesa mesajul artistic.

Alegeți locurile unde se instalează galeria în funcție de expoziția de dinăuntru sau viceversa?

AMG: Procedez diferit de la artist la artist, de cele mai multe ori propun artistului un loc, iar el vine cu o idee. Dar au existat și cazuri în care împreună cu artistul am decis un loc în funcție de ideea lui.

EoW: Etaj on Wheels este un obiect de artă în sine. Încercăm să îl punem în ipostaze cât mai hardcore, și este pretextul unei expoziții, cumva. Alegem zone cât mai loco și acolo mergem. Prima expoziție a fost pe acoperișul unui bloc, a doua a fost într-un crater de vulcan în Insulele Canare, unde am reprodus pereții galeriei din rocă magmatică și am făcut un performance, a treia a fost pe un lac. Acum galeria e la Eforie Sud, dar am primit și o invitație să venim cu galeria la Cluj, la Fabrica de Pensule, așa că am făcut una nouă, separată, și am dus-o acolo. Ideea să avem cât mai multe, se poate multiplica la infinit ca un pocket gallery.

GN: Nu potrivim neapărat locul cu expoziția, ne dorim mai degrabă să accesibilizăm arta indiferent de locul în care ne instalăm, ne dorim ca locul și expoziția să poată fi chiar fără un numitor comun în aparență, fiindcă tot ceea ce contează este ca galeria să provoace cât mai mult publicul să exploreze dimensiunea artistică a unei serii de lucrări.

Care sunt criteriile și abordările curatoriale impuse de restricțiile de spațiu?

AMG: Asta e tocmai partea frumoasă, intrigantă a proiectului, că e o provocare și pentru mine și pentru artist. Restricțiile pot limita, dar pot și încuraja procesul artistic. Toate limitările se traduc în nicio limită, într-o libertate totală. Proiectul nu se rezumă la interiorul dubiței. De fapt, la ultimul eveniment am renunțat complet la dubiță, și am avut o simplă masă pe care am mutat-o prin oraș. Arta era practic în mâinile oamenilor. Următorul eveniment poate fi altceva – poate fi un stâlp, poate fi un perete sau holul unui magazin de ceai. Își schimbă forma în funcție de idee și de artist. Proiectul are latura asta site-specific și e un pop-up. Totul se întâmplă atunci, nu poți să întârzii, nu poți să dai skip. Îmi păstrez relaxarea că ce se întâmplă se întâmplă, este un proiect viu și e pur și simplu ca o emisiune live: dacă îți vine să strănuți, strănuți și nu poți tăia la montaj.

EoW: Noi nu ne punem probleme de logistică, nu gândim așa. O facem pur și simplu. Artiștii sunt smart și știu cum să-și facă expoziția. Asta înseamnă curatoriatul alternativ: artistul își face delirul cum vrea el.

GN: Tocmai limitările fizice fac ca experimentarea să provoace și mai mult practicile curatoriale.  Atunci când avem expoziții de grup, selectăm lucrări de mici dimensiuni, iar când este vorba despre o expoziție personală, putem introduce și lucrări mai mari. Abordarea noastră vizează crearea unui spațiu de expunere alternativ, în special pentru artiștii care vin din zona graffiti și street-art, deci avem din start o provocare care ține de mutarea lucrărilor pe care ne-am obișnuit să le vedem semnate de artiști pe stradă tocmai într-o galerie mică, mobilă și neconvențională. Expozițiile au, de regulă, și o componentă interdisciplinară sau inovativă, introducând concerte sau sesiuni live de desenat și pictat în cadrul vernisajelor, în special pe pereții galeriei, lucru care implică și mai mult comunitatea artistică în acest dialog cultural.

Există o latură de activism în ceea ce faceți? Care este raportul cu climatul cultural instituțional/established?

AMG: Da, cu siguranță este și o latură de activism. Este un statement pe care încerc să îl lansez în ideea slabei finanțări la adresa scenei de artă contemporană emergente din România.

EoW: Este un manifest. Lăsăm spațiile ca galerie și ieșim în outdoors, ca să vadă cât mai mulți oameni și să interacționeze cu lucrările și cu artistul.

GN: Galeria Neagră este o anti-galerie, o reacție la white cube, fiindcă nu impunem o estetică anume, o rigurozitate a luminii, a formei necesare prezentării lucrării de artă etc.  Tocmai fiindcă ne doream un spațiu și o formă de exprimare independentă de climatul cultural instituțional și instituționalizat am ajuns să funcționăm sub formă de artist-run space, mobil, independent, spre deosebire de cadrele care depind foarte mult de o abordare formală.

Cum se raportează publicul la galerie? Cum crești o comunitate de persoane interesate de ea și de oferta ei fără un sediu fix?

AMG: După un an de zile, AMG are deja un public, unul cunoscător și care ne urmărește, participă la evenimente. Noi n-am decis să ne instalăm, de pildă, în fața unei galerii de artă, ca să captăm din publicul lor care oricum ar fi venit, ci am decis să o punem în locuri precum grădini sau court-uri, unde vine un public care poate nu interacționează așa mult cu arta contemporană și astfel văd ce se întâmplă. Iar ei au rămas și au revenit la următoarele evenimente. Este unul dintre avantajele ideii de mobilitate: atât artistul, cât și proiectul câștigă un public care nu ar fi venit în mod normal.

EoW: La ultimul eveniment, la Ghergani, care a fost unul de anvergură, au venit și oameni din București dar și foarte mulți localnici. Am făcut anul trecut un eveniment chiar pe un lac, se chema Offshore White Cube, și ideea era să mergi cu barca până la expoziție. Și iarăși au venit mulți oameni de acolo din zonă, dar și prieteni din București. De obicei promovăm happening-urile de la om la om, prin vorbe, dar și prin afișe. Am vorbit cu profesorii satului, au zis ok, au vorbit și ei cu mai mulți oameni și așa s-au strâns.

GN: Componenta mobilă a Galeriei Negre facilitează crearea unui public mai larg, care deși nu poate frecventa fiecare eveniment expozițional, poate lua pulsul scenei artistice și de la distanță.  Un sediu nu este absolut necesar pentru crearea și menținerea publicului.  Până acum, publicul nostru s-a coagulat prin interesul față de artiștii pe care i-am promovat, prin caracterul inovator pe care l-am oferit fiecărei expoziții, precum și datorită aducerii unor lucrări sau artiști din spațiul larg, din zona graffiti și street-art, în galerie. În plus, dacă o galerie clasică sau un spațiu instituționalizat cheamă oamenii, o galerie mobilă merge către oameni și cheamă publicul în același timp.