Scena artistică și culturală din România, veșnic incertă și divizată în atitudini, a fost recent luată cu asalt de un scandal la nivel instituțional. Pe scurt, Muzeul Național de Artă al României este acuzat că expune falsuri în expoziția Victor Brauner. Între oniric și ocult. Până în prezent lucrurile s-au desfășurat cu viteză, dialogurile au fost colorate care mai de care cu termeni mai pretențioși sau mai evazivi (ca în domeniul culturii), tocmai de aceea toată întâmplarea merită o trecere în revistă mai organizată, mai la rece, din care să putem extrage morala ei. Până la finalul poveștii vom vedea că ceea ce rămâne este, totuși, sec, dar familiar: scandalul se va stinge, vor rămâne doar acuzațiile și semnele de exclamare, cei implicați nu își vor asuma nici o răspundere, iar publicul își va perpetua atitudinea de nesiguranță și indiferență față de activitatea culturală autohtonă. Dar să o luăm de la început.

Bineînțeles, așa cum ne-am obișnuit, tărâmul pe care se desfășoară principalele ostilități este întinsul și vastul Facebook, platformă socială prin care se viralizează rapid orice scânteie cu intenții explozive. Pe această platformă, duminică seară, în data de 21 ianuarie, criticul de artă Pavel Șușară a semnalat printr-un text scurt că mai multe lucrări din expoziția Victor Brauner, pe care MNAR a deschis-o publicului în data de 1 decembrie 2023, ar fi “falsuri la limita ridicolului”, în consecință fiind vorba despre o incompetență gravă din partea organizatorilor sau de tentativa de spălare a unor lucrări de artă și de manipulare a pieței. Despre care lucrări ar fi vorba nu ne spune această primă postare, care a adunat rapid peste 300 de reacții. Prompt, a doua zi, domnul Șușară anunță că a acționat instituțional, prin Asociația experților și evaluatorilor de artă din România, așa cum trebuie să se și întâmple în astfel de situații foarte incomode pentru orice instituție culturală, mai cu seamă pentru un muzeu național. De altfel, nu este fără precedent ca un muzeu să expună falsuri, multe scandaluri au împânzit știrile internaționale de-a lungul ultimilor 50 de ani, dar în toate situațiile lucrurile au fost tratate cu seriozitate și lămurite, pentru a nu induce în eroare publicul mai mult sau mai puțin cunoscător, și pentru a se duce la un sfârșit satisfăcător un act cultural în serviciu public. Tot în aceeași zi, luni, și mai vehement, criticul Adrian Buga a scris o postare lungă pe pagina personală de Facebook, intitulată “PROTEST PUBLIC”, prin care susține prezența unor falsuri în expoziția de la MNAR, oferind recomandări pentru rezolvarea problemei și menționând de mai multe ori că va protesta public în fața muzeului și a Ministerului Culturii dacă nu se vor face publice acțiunile prin care s-a decis includerea lucrărilor cu pricina în expoziție. Domnul Buga numește clar colecțiile private din care provin picturile care ar fi falsuri: Adrian Năstase, Andrei Năstase și Mihnea Năstase. Severitatea postării, care se încheie astfel: “Falsul = cancer”, a aprins spiritele în comentarii, și, pe lângă mesajele de susținere, au apărut presupuneri că scandalul ar fi îndreptat, de fapt, spre conducerea muzeului sau spre colecționarii privați cunoscuți în viața politică românească. La acestea, Adrian Buga a răspuns în comentarii, susținând că a recurs la protestul public după numeroase încercări “discrete” de a sesiza organizatorii despre probleme de autenticitate ale unor lucrări din expunere, care au rămas însă fără niciun răspuns. 

Care sunt, concret, acuzațiile aduse?

După primele două zile, acuzațiile s-au prezentat după cum urmează: incompetență în ceea ce privește expertiza lucrărilor, incompetență din partea organizatorilor în ceea ce privește verificarea autenticității înainte de includerea în expoziție a obiectelor, rea credință prin dorința de a manipula piața de artă, rea credință prin dorința de a valida niște falsuri care s-ar putea vinde ulterior la sumele mari ale originalelor. Sigur, pentru că în expoziția de la MNAR sunt prezente și lucrări ce aparțin muzeelor din Franța, a ieșit la suprafață și veșnica noastră angoasă: ce o să zică Vestul? O să mai vrea vreodată să se asocieze cu noi? Probabil că da, dar doar dacă reușim să rezolvăm situația în mod profesionist și demn.

Așadar, până aici am fi putut spune că scandalul și-a atins punctul culminant doar prin seriozitatea problemelor ridicate. Nu, pentru că a urmat poziția oficială a Muzeul Național de Artă al României, precum și cea a ministrului culturii, doamna Raluca Turcan, ambele stârnind și mai multă agitație. MNAR a invocat, destul de evaziv ce-i drept, autentificările unor experți recunoscuți, nenumiți însă, precum și prezența lucrărilor cu pricina în publicații științifice necontroversate, dar tot nenumite. Doamna ministru a confirmat că a dispus realizarea unor controale asupra deciziei de a include lucrările în expoziție, afirmând apoi că “are rezerve serioase” în ceea ce privește acuzațiile, care, din punctul său de vedere, nu sunt suficient fondate.

Revenind la firul narativ, între timp, pe Facebook au apărut titlurile și fotografiile lucrărilor cu pricina, o scrisoare de protest, precum și unele dintre numele experților care le-au autentificat, Amelia Pavel (1915-2003) și Mircea Deac (1921-2015), la adresa cărora au apărut imediat în comentarii tot felul de păreri și idei care par de-a dreptul conspirative. Totodată, atât domnul Șușară, cât și domnul Buga au continuat să pună la îndoială modul în care MNAR a procedat întocmind lista lucrărilor expoziției. Mai mult, a apărut și povestea primelor îndoieli în ceea ce privește autenticitatea lucrărilor expuse acum la MNAR, care au făcut parte în urmă cu 20 de ani dintr-o expoziție retrospectivă organizată la Piatra Neamț, care a avut ca rezultat și un catalog, și care ar fi avut ca scop ascuns să spele mai multe falsuri, validându-le pieței de artă prin cuvântul și prezența unor personalități cultură foarte în vârstă, considerate necalificate pentru așa ceva. Și din partea MNAR au apărut clarificări care fac poziția muzeului mai solidă, cel puțin în ceea ce privește decizia de includere a picturilor în expoziție: numele importante ale tuturor experților care au autentificat, publicațiile în care au apărut și lipsa ridicării unor întrebări asupra paternității lor din partea specialiștilor. Contactat de agenți de presă, directorul MNAR și curatorul expoziției, Călin Stegerean, a răspuns acuzațiilor spunând că acestea sunt abuzive și nefondate, expoziția fiind construită și având la bază materiale bibliografice și de specialitate necontestate până în prezent. Directorul a făcut publică și data în care domnul Buga a trimis solicitarea de reevaluare a lucrărilor din colecția Năstase, 18 ianuarie 2024, precizând că termenul legal de răspuns este de 10 zile. Totodată, a adăugat și că domnul Șușară nu s-a adresat în acest fel instituției înaintea scandalului din social media și din presă și nu a indicat lucrările pe care le-ar considera falsuri. 

Care sunt lucrările reclamate?

Câteva dintre lucrările vizate, cel mai mult suspicionate de fals, sunt: Cleopatra, Trei nuduri feminine și Compoziție cu nud, iar fotografiilor lor culese de pe rețelele sociale le puteți vedea mai jos.

Cleopatra

Trei nuduri feminine

Compoziție cu nud

Chiar dacă s-a lăsat așteptată câteva zile, reacția lui Adrian Năstase a pus și mai multe paie pe foc. Decizia acestuia a fost să își retragă toate lucrările din expoziție, precizând că a fost victima unui linșaj mediatic, și că nu mai dorește să creeze probleme familiei sale, nici instituției MNAR. A argumentat, totodată, din punctul de vedere al colecționarului, autenticitatea lucrărilor din colecția sa și a fiilor săi. Unii au considerat gestul retragerii operelor ca fiind autoincriminator și având ca scop mușamalizarea scandalului. Adrian Năstase și-a exprimat opinia și referitor la motivele scandalului, și anume neînțelegeri mai vechi între actori din lumea culturii, orgolii, dar și monopolul pe care Vestul României îl dorește asupra expozițiilor importante, aici făcând referire la mult lăudata expoziție retrospectivă Victor Brauner ce a avut loc la Timișoara în primăvara anului 2023, când orașul desfășura programul de Capitală Europeană a Culturii. Este drept că mulți au considerat, după cum arată comentariile din online, expoziția de la MNAR ca nepotrivită și inutilă după expoziția de la Timișoara. Poate dacă am fi trăit la Paris, am fi avut o multitudine de expoziții ale unor artiști atât de importanți din care să alegem în fiecare sezon, sau măcar dacă am fi avut trenuri funcționale care să ne ducă ușor dintr-o parte în alta a țării, acesta ar fi fost un punct de vedere de luat în considerare. Altfel, nu prea. 

Din toată ecuația asta complicată pare să lipsească, totuși, formula prin care se rezolvă problema. Întrebările esențiale la care se poate reduce acest scandal incomod (și, mai mult, la care ar trebui să se reducă, în locul unor discuții interminabile pe Facebook), sunt următoarele:

Cum se întocmește corect o expertiză asupra autenticității unei lucrări?

Care sunt pașii care trebuie urmați de o instituție pentru a se asigura că lucrările expuse aparțin cu adevărat artistului în cauză?

Cum trebuie să procedeze un muzeu în cazul unor acuzații de expunere a unor falsuri?

Care este rezolvarea firească și profesionistă a unei astfel de situații?

În speranța găsirii unor răspunsuri care să ne facă puțin să ieșim din ceața densă a orgoliilor și parti-pris-urilor, am adresat aceste întrebări unor persoane care sunt în măsură să ne răspundă, dar și care au o distanță mare față de scandal și pot privi situația ceva mai detașat.

Doina Lemny, istoric de artă, cercetător și specialist în opera lui Brâncuși, ne-a oferit o perspectivă asupra unor termeni folosiți greșit în presa românească, precum și asupra felului în care o astfel de problemă ar putea fi gestionată:

„Mai întâi de toate, eu mă exprim în calitatea mea de specialist în sculptura modernă și în arta lui Brâncuși și nu de „expert”. De aici pornesc multe neclarități în presa românească. Specialist și expert sunt 2 termeni foarte diferiți. Specialistul este persoana care a cercetat în profunzime arta unui artist și a publicat mult, analizând toate aspectele creației. El este recunoscut de semenii săi și de public. Expertul este acreditat de casele de licitație ca urmare a unor competențe dovedite în timp prin analizele pe care le-a făcut. Expertul nu trece un examen la vreun minister. Așa s-a întâmplat – și în mod greșit – când după 1990, mulți impostori au obținut de la Ministerul Culturii din România „pecetea” de expert. Cine le-a atribuit această calitate?! Ministerul culturii dispune de supra experți?! Este o confuzie totală. N-aș da decât un exemplu: pentru Brâncuși (domeniul meu, în care sunt specialistă și nu expertă!) a ieșit pe piață în 1990 un așa-zis expert confirmat de Minister (de care specialiști???) răposatul Lucian-Radu Stanciu, care nu scrisese niciodată despre Brâncuși și nici despre niciun fel de artă și care a „expertizat” lungul șir de asa-ziși Brâncuși din perioada tinereții lui Brâncuși. El a deschis drumul unei serii de falsuri pe care nicio casă de licitație serioasă nu le ia în seamă, dar care infestează piață. Privind raportul dintre instituție și opera autentică: o instituție, atunci când achiziționează sau expune o operă, trebuie să respecte regulile internaționale de autenticitate: mai întâi de toate: istoricul operei respective, adică parcursul ei de la artist, la colecționar, la galerist etc. Când sunt dubii, înainte de a le achiziționa sau expune în expoziții temporare, trebuie sa le supună analizei experților cunoscuți în lume, care supun opera tuturor proceselor chimice, fizice, de analiză a materialelor, de datare a lor, de datare a metodelor de lucru ale epocii etc. Astăzi există laboratoare care pot face aceste analize și cred că și în țara noastră.

Dacă acest pas a fost făcut (existența unor acuzații de fals), opera trebuie retrasă imediat, pentru că altfel expoziția este compromisă, și analizată, trimisă la acești experți de laborator. Nu intră în competența mea să spun cine trebuie să plătească aceste analize. În mod firesc, înainte ca opera să fie expusă, ea trebuia să se prezinte cu acest dosar complet: istoricul ei – adică proveniența, anul achiziției
etc – și confirmarea autenticității de către un expert de laborator. Repet, a unui expert și nu a unui specialist care este un istoric de artă foarte învățat, capabil să repereze câteva defecte, dar nu cu certitudine.”

Mai aproape de o perspectivă profesionistă asupra rezolvării problemei, din punct de vedere al expertizei de laborator, ne aduce și Adriana Blendea, care lucrează de 35 de ani la Paris în conservare-restaurare de pictură de patrimoniu, pentru muzee si monumente naționale și istorice. Foarte interesante sunt intervențiile sale în comentariile uneia dintre postările energice ale domnului Adrian Buga, pe care le redăm aici:

„Domnule Adrian Buga, în legătură cu propunerile dvs. pentru analize, reiterate, în poziția dumneavoastră de expert ar fi trebuit să căutați /transmiteți informații exacte despre analizele pe care le solicitați. O parte din aceste investigații nu sunt ne-invazive, iar proprietarul trebuie în orice situație să-și dea acordul pentru realizarea lor. Țin deci să vă aduc la cunoștință (și audienței dvs.) că nu există analize și determinări de pigmenți și lianți pentru stratul de culoare fără prelevare de materie picturală, în caz de MEB, ERD, EDX, sau Spectroscopie IRTF*. În fine, când solicitați analiza suportului de pânză la microscop și UV, având în vedere că lucrările incriminate sunt pe lemn și respectiv carton, propunerile dvs. nu par foarte profesionale.”

* – MEB-ERD / EDX: Microscopie électronique à balayage avec imagerie en modes électrons rétrodiffusées, couplée d’une Spectroscopie par Dispersion d’Énergie de rayons X
– IRTF : spectroscopie IR à transformée de Fournier

„Dacă proprietarul este de acord și interesat de rezultat, ar trebui desigur făcute investigațiile respective. Dar știți probabil că laboratoarele prezintă doar rezultate pur științifice, ilizibile pentru un istoric sau expert fără „traducerea” și interpretarea prealabilă a unui specialist în conservare-restaurare, care cunoaște chimie și care obligatoriu trebuie să facă „legătura” în comisia pluridisciplinara de expertiză. Procedura aici în Franța e foarte complexă. Ar trebui desigur să existe și analize comparative anterioare, pe opere „sigure” și autentificate. Există așa ceva în România, eșantioane și rezultate de analize pentru comparație cu epoca si tehnica respective la Brauner? În fine, expertul se pronunță la urmă, și nici atunci nu e sigur că va putea spune clar și răspicat ceva… Desigur, în caz că falsul flagrant si e recunoscut, ar trebui scos din circulație, distrus, și aici e marea problemă. Și în Franța și peste tot. Nimeni nu vrea să-și distrugă falsurile pe care le-a cumpărat cu bani grei. Ideea e ca ele să fie stigmatizate și să nu poată fi niciodată expuse.”

Un răspuns ne-a oferit și istoricul de artă Samy Kinge, al cărui nume a fost invocat de mai multe ori în postările de pe Facebook ale domnului Șușară și ale domnului Buga, fiind singurul specialist în opera lui Victor Brauner în măsură să se pronunțe asupra autenticității lucrărilor în cauză. Punându-i aceleași întrebări, ne-a răspuns astfel:

„Let me first say that every well known artist has one or rather few experts and dealers with whom a museum generally deals especially when the artist is no longer alive physically. As far as I am concerned, I studied History of Art for 3 years in Paris and then worked for an international gallery (based in New York, Paris, Geneva, Athens and Madrid) for 8 years exhibiting famous artists named Victor Brauner, de Chirico, Max Ernst, Fontana, Martial Raysse, Matta… among others. I was designated by the owner of the gallery to take care and help the widow of Victor Brauner. Once the gallery for which I was working closed, I opened my own gallery and went on with most of the artists named above especially with Mrs Jacqueline Victor Brauner who needed help.” 

Samy Kinge, în calitatea sa de specialist în Brauner, a fost contactat și de către domnul Pavel Șușară, care, sperând să facă mai multă lumină în ceea ce privește falsurile, i-a trimis specialistului fotografii ale operelor expuse la MNAR, considerate falsuri. Așa cum face public pe Facebook domnul Șușară la câteva zile după, Samy Kinge s-a pronunțat, destul de scurt, astfel: „Avem de-a face cu un falsificator talentat.” Ca și în cazul răspunsurilor noastre, domnul Kinge a fost limitat în cuvinte, probabil nedorind să intre în scandal. Totuși, a confirmat opinia domnului Șușara asupra falsurilor, nespecificând însă la ce lucrări se referă mai exact, lucru ce rămâne un mister până astăzi, deoarece o expertiză oficială nu există încă…cel puțin nu pentru public, care rămâne la fel de confuz precum la începutul poveștii. În lipsa unui răspuns oficial din partea Muzeului Național de Artă al României și Ministerului Culturii, a unor precizări clare și fără atitudini părtinitoare din partea specialiștilor și experților din țară, nu rămânem decât cu întrebări și, mai apăsător, cu un sentiment puternic de neîncredere, asemănător cu cel pe care ni-l oferă de multe ori sfera politică.

În prezent, ne aflăm departe de rezolvarea problemei, care ar fi putut fi tratată mult mai profesionist de către toți cei implicați, dar, mai interesant, ne poziționăm și la confluența unor atitudini specifice pentru România, în toate domeniile sale de activitate: scandal, mult, cât mai mult, pe social media, dacă se poate, pe teme politice, afirmații contradictorii, incomplete, sintagma devenită deja clasică “sunt interese mari la mijloc”, lipsa unor măsuri prompte de acțiune, încetineala birocratică și, poate cel mai grav, disponibilitatea personalităților culturale, precum și a instituțiilor, de a se desființa public unele pe altele, de a se denigra reciproc pe plan local și internațional, într-un fundal cultural care este și așa destul de indiferent pentru marele public.