În cadrul rezidenței artistice, desfășurată între 20 octombrie și 1 noiembrie la DIGITAL:CANVAS\, Marieke Leene a explorat dialogul ciudat dintre oameni și mașini, urmând ca în 1 noiembrie să își prezinte lucrarea realizată în urma acestei experiențe.

O plimbare în parc, muzică jazz și o atmosferă liniștitoare, până când versul Here we are, now entertain us devine o sursă de inspirație pentru arta contemporană.

Marieke este o artistă multidisciplinară originară din Olanda, stabilită în Portugalia, a cărei practică artistică investighează modurile subtile în care construcțiile sociale modelează percepția și comportamentul uman. Lucrările ei se situează în tensiunea fragilă dintre cotidian și absurd, acolo unde familiarul devine ușor deplasat, iar umorul capătă o funcție analitică.
Cu o precizie atent calibrată și o ironie discretă, Marieke transformă observația de zi cu zi într-un instrument critic. Practica ei se definește prin ceea ce ar putea fi numit o finețe tăioasă: o estetică blândă, uneori ludică, ce ascunde o privire lucidă asupra mecanismelor prin care sensul, ordinea și comportamentul sunt produse și menținute. Tehnologia apare în lucrările sale atât ca mijloc de expresie, cât și ca temă de explorare, devenind un mediu prin care se dezvăluie dinamica dintre om, sistem și mașină.

Revenind la alegerea artistei de a realiza o lucrare, privind boxele din parc care cântau, iar oamenii sesizau prezența lor și își vedeau de drum, Marieke a observat o preferință generală: perfecțiunea. Această perfecțiune există în interiorul muzicii, artei, dar oare de ce uneori ne uităm la anumite clădiri și le numim urâte? Dacă arta este frumoasă, de ce nu se schimbă percepția noastră asupra obiectelor? Marieke folosește ca elemente reprezentative în instalația ei blenderul, o ramă veche de lemn cu o fotografie a unei plăcinte specifice românești. Oare toate aceste obiecte sunt frumoase și perfecte? Ce le face cu adevărat deosebite?

În lucrarea Here we are now, entertain us, artista meditează asupra raportului complicat dintre oameni și mașini — o relație oscilantă între rațiune și emoție, între utilitate și absurd. Instalația se desfășoară asemenea unui spectacol tăcut: boxele difuzează un jazz blând, fără adresare directă, în timp ce blenderele se activează doar în prezența unui vizitator. Pe perete, o plăcintă înrămată atârnă ca un obiect aproape sacru, în timp ce alte plăcinte sunt sfărâmate încet în blenderele din spate.

Această compoziție sonoră și vizuală, în care gestul mecanic se împletește cu cel ritualic, pune în lumină contradicțiile epocii contemporane: aspirația către perfecțiune și progres se ciocnește de nostalgia pentru ceea ce s-a pierdut deja. Lucrarea devine o reflecție asupra lumii moderne, în care prezența umană este esențială — o lume care continuă să funcționeze și să producă sens chiar și atunci când nimeni nu o observă. Boxele continuă să cânte, fără un scop precis, evocând persistența absurdă a sistemelor create de oameni, care supraviețuiesc adesea creatorilor lor.

Plăcinta capătă aici un dublu rol: ofrandă și victimă. Ea întruchipează memoria culturală și apartenența, dar este, totodată, supusă acelorași mecanisme de consum și distrugere care definesc viața cotidiană.

Lucrarea este simultan jucăușă și tulburătoare. Ea ocupă un spațiu ambiguu, în care privitorii sunt invitați să zăbovească între recunoaștere și neliniște: să asculte calmul jazzului, să observe mașinile care-și execută necontenit mișcarea și să se întrebe, inevitabil, cine slujește pe cine.

Instalația Here we are, now entertain us vine ca un răspuns din partea artistei, făcând un contrast puternic între muzică, instalație artistică și produsul final.
Marieke pătrunde adânc în procesul care conectează oamenii și mașinile, propunând o lucrare în care există 3 blendere care își desfășoară simpla acțiune de a distruge ceva, dar pornirea și funcționarea lor depinde de prezența umană, în lipsa ei instalația nu funcționează. Pe fundal, în contradicție cu procesul de distrugere, muzica de jazz oferă o atmosferă ciudată și incomodă.

Acest scenariu artistic conferă o serie de discrepanțe în relația dintre tehnologie, mașinării și artă, prin simpla negația a funcționării constante a boxelor de jazz, chiar în lipsa oamenilor și negarea funcționării blenderelor în lipsa prezenței umane. Cele două situații vorbesc de fapt despre amprenta pe care oamenii o lasă în jurul lor, arta nu ar putea să existe fără oameni, muzica nu ar exista dacă nu ar exista fără un compozitor, aparatele nu ar exista dacă nu le-ar crea oamenii. În lipsa omului, va rămâne o amintire, o urmă a misterului omului, care a creat ceva la un moment dat și a schimbat lumea. Ideea de divertisment apare în lucrarea Mariekei, simpla privire asupra distrugerii unor resurse de hrană amintește de eliminarea materialelor prime folosite de artiști.

Preferința pentru plăcintă — un produs tradițional românesc și moldovenesc, adesea umplut cu brânză, varză sau cartofi, amintește de pânza pe care artistul distribuie culorile. Astfel, se creează un contrast între aprecierea a ceea ce există deja și distrugerea lui în blender. Plăcinta înrămată de pe perete se transformă într-o operă de artă, primește o funcție estetică, spre deosebire de celelalte 3 blendere care sunt zdrobite pe măsură ce oamenii trec pe lângă ele. De ce plăcinta din fotografie este considerată glorificată și primește rangul de artă, iar produsul fizic este zdrobit în blender? Aceeași întrebare a fost adresată și asupra cutiilor Brillo a lui Andy Warhol: „de ce cutiile lui Warhol sunt artă, iar cele din supermarket nu?”, ,,Nu ceea ce vezi face ca un obiect să fie artă, ci contextul și interpretarea din jurul lui”( Arthur Danto). Produsul final, rezultat în urma blenduirii, devine un nou subiect, care la rândul lui poate fi utilizat în artă. Se creează astfel un proces continuu, în care mașinile distrează publicul cu ajutorul artei, iar oamenii care pătrund în lumea instalației așteaptă să fie distrați. Arta devine astfel un mediu care distrează, înveselește și captează atenția, subliniind faptul că arta contemporană poate fi orice, mesajul este liber și materialele, mediul, tehnica sunt inovatoare și inedite.

Muzica contribuie la divertisment, dar unul ciudat și aproape macabru, pentru că nu provoacă neapărat bucurie, ci reflectă contextul instalației. Perfecțiunea este un alt simbol central: plăcinta, la prima vedere, apare cu formă impecabilă și culori vibrante, dar odată ce blenderul o transformă, își pierde estetica și devine o ruină. Imaginea perfectă de pe perete păstrează memoria a ceea ce a existat, dar nu a supraviețuit în lumea concretă. Jazzul, redat pe TV-uri, rămâne însă viu — este intangibil, poate fi auzit, dar nu atins, sugerând că divertismentul poate fi atemporal. Astfel, arta devine un spațiu în care totul se transformă: ceea ce părea solid și permanent poate fi distrus, iar ceea ce este imaterial poate supraviețui și provoca reflecție. Entertainmentul, în acest context, nu este doar plăcere, ci un instrument de percepție și de conștientizare.

Marieke a perceput această rezidență din Timișoara ca pe o provocare într-o cultură nouă: „Bine, arată-mi ce aveți aici” (iată-mă, distrează-mă). Același situație a vrut și ea să creeze, să vadă cum percepe populația propria cultură prin ochii unui străin, cum reacționează la reinterpretarea unor simboluri familiare și cât de dispusă este să se lase „distrată” de o reflecție critică asupra propriului cotidian.