Reunind lucrări realizate în tehnici variate, precum broderie, modelaj în lut, imprimare UV pe plexiglas, desen în creion sau în tehnică mixtă, alături de un fragment documentar realizat de Valentin Anghel, expoziția „Insula de Ceață”, curatoriată de Gilda Ghinoiu, este prima din seria dedicată explorării acestei cosmogonii digitale.

Având un moment revelator, artista Laura Covaci aproape că poate fi privită asemenea unui profet. Pe când citea unul dintre capitolele cărții Epoca mașinilor spirituale de vizionarul american Ray Kurzweil, a accesat o geneză pixelară. A documentat ulterior fiecare etapă prin care s-a autogenerat ecosistemul denumit „Insula de ceață” şi a făcut posibilă parcurgerea de către vizitatori a acestui presupus purgatoriu în cadrul galeriei Scemtovici & Benowitz.

Circumscrierea atentă a fazelor de formare a Insulei conferă o aură profetică demersului artistic. Textul curatorial consemnează în cheie biblică apariția acestei lumi: „La început a fost angoasa digitală”. Dacă un prim gând este să înțelegem angoasa ca pe starea omului actual în raport cu tehnologiile cu care conviețuiește, continuarea contrazice această ipoteză. Insula este un vid cu legi proprii şi, intuitiv, poate că entitățile care o populează interferează cu algoritmul invizibil, dar prezent al lumii noastre, parțial digitalizate.

Pentru noi, insula este o entitate care probabil că guvernează un micro-strat de realitate. Aceasta devine ecosistem locuibil numai atunci când separarea de această lume este totală. Existența Insulei de Ceață se dezice de logica tipică şi, după spusele artistei, respectă mai degrabă o logică a Evului Mediu. În acest din urmă caz, forțele care au făcut posibilă existența insulei se supun unor necesități naturale, iar, la nivel metafizic, unor instanțe divine.

Jargonul din domeniul științific, necesar în descrierea coerentă a acestei lumi, creează o barieră care împiedică penetrarea adevărului despre existența reală a ceții utilitare. În acest caz, „când metodele științifice ne părăsesc, încep metodele artistice.” (J. Ortega y Gasset) şi astfel, artista susține că, deși adevărul este numai indicat, vibrația acestei lumi este reală și poate fi descifrată, chiar dacă subiectiv.

Proiectul artistei îndeplinește multe dintre caracteristicile simulacrului. Făcând referire la filosoful francez Gilles Deleuze, Cristian Nae descrie simulacrul drept acea ,,imagine lipsită de asemănare”, al cărei efect este hiperrealitatea, produsă printr-o capacitate autoreferențială (Moduri de a percepe). Insula de Ceață vorbește despre entitățile sale şi intră în expansiune prin referirea constantă la etapele prin care a apărut.

Potrivit lui Jean Baudrillard, „simulacrul nici nu ascunde o realitate adevărată, nici nu o falsifică, nici nu o deformează, nici nu îi marchează absența.” Convingerea că subiectul expoziției implică un adevăr indicat este susținută de pseudo-realitate, întrucât „dacă distincția dintre fals şi adevăr își pierde pertinența, orice simulare devine realitate şi este tratată ca atare.” (Cristian Nae).

Doamna de Ceață, un alter ego al artistei, stăpânea presupusul vid al Insulei. Când informația digitală a ajuns la saturație, a fost nevoie de o reorganizare, iar aceasta s-a produs prin apariția Marelui Ordonator (prin analogie, un fel de conștientizare a sistemului imunitar că trebuie să se activeze). Marele Ordonator este chiar Dumnezeul Insulei, exemplificând perfect o veche definiție: „Dumnezeu, în adevăr, nu este decât numele pe care-l dăm capacității de a ne da seama de lucruri.” (J. Ortega y Gasset).

Instanța divină a Marelui Ordonator conduce către ideea principală a expoziției: cartografierea ceții utilitare, un concept descoperit în paginile cărții lui Ray Kurzweil şi inventat de cercetătorul J. Storrs Hall. Una dintre caracteristicile acestei instanțe este că „se străduiește din răsputeri să simuleze că nu este prezentă.” (Ray Kurzweil).

Lucrarea „Mantra Marelui Ordonator”, realizată în guașă şi acrilic pe pânză, întruchipează momentul invocației (Fiat Nebula) prin care a fost instaurată ceața utilitară. Ca urmare a acestui fapt, apar fogleţii, care, potrivit lui J. S. Hall, alcătuiesc ceața şi care au „dimensiunile unei celule umane”. În lucrările artistei, fogleții simbolizează, de fapt, gândul Marelui Ordonator şi sunt substanța care va intra în compoziția fiecărei entități ulterior generate: Seringa Totem; mama simetrică; copilul utilitar; florile microb; scheletul înflorit; laboratoarele lupă; fântânile de memorie etc.

Științific, fogletul este un robot mic, dar care, datorită ghearelor sale, se poate alătura altor astfel de entități, formând structuri mai mari – nanoroboții. Artista întruchipează ființa fogletului printr-un modelaj crud în lut alb, denumind lucrarea ,,Fogletul întrupat sub forma unui OZN”. Asocierea cu un obiect zburător conturează caracterul extraterestru, cât si natura misterioasă si invazivă a particulei robotice.

Multe dintre entitățile care viețuiesc pe insulă împrumută trăsături insectoide, iar altele devin aluzii ale simbolurilor sexuale. Seringa Totem, de pildă, ia forma sugestivă a falusului, iar în descrierea curatorială rolul ei este punctat: „Mama Simetrică, penetrată de Seringa Totem, a dat naștere Copilului Utilitar.”

Cele mai umane creaturi ale acestui spațiu au o poveste aparte: sunt considerate erori ale Marelui Ordonator, iar acest fapt nu le legitimează valoarea în ecosistem. Omul de ceață nu are scop, ci o esență vie care destabilizează subtil determinismul sacru al Insulei. Deși sunt refuzați, faptul că există fără pricini utilitare le conferă autonomie şi o capacitate proprie specifică: visarea. Determinismul religios al Insulei ține de programare, paradisul şi infernul având caracter exclusivist numai pentru o categorie de entități, destinul oamenilor de ceață rămânând relativ incert.

Hibrizii Extremali sunt ființele privilegiate care ajung în Paradisul Programat. Acest fapt nu s-a produs orișicum, dovadă fiind lucrarea ,,Răstignirea Hibridului Extremal pe Scara Radiologică”. Trimiterea la ipostaza mântuitorului semnifică sacrificiul necesar pentru asigurarea virtuozității celorlalți. Lucrarea se distinge totodată prin broderia manuală cu mărgele pe catifea și prin penele de struț care o înconjoară. Numai în această lucrare, Hibridul poartă un chip uman care trezește stări de extenuare şi consumare a actului ritualic.

Finisajul expoziției a avut loc pe 30 octombrie, însă conținutul expozițional rămâne accesibil publicului. Montajul video realizat de Valentin Anghel, cu o durată de 26 de minute, poate fi urmărit pe YouTube.