Deschisă în luna noiembrie la The Club Transilvania (str. Brașov nr. 17, Cluj-Napoca), expoziția „Chipuri ale Luminii” îl readuce în atenția publicului pe artistul plastic Flavius Lucăcel și continuă o reflecție asupra memoriei, tradiției și felului în care obiectele moștenite pot căpăta sensuri noi în arta contemporană. Titlul trimite și la expoziția cu același nume prezentată în 2025 la Muzeul Țăranului Român, la București, conturând un dialog între locuri și momente diferite, unite de aceeași preocupare pentru patrimoniul viu și pentru urmele pe care comunitatea, familia și lumea satului le lasă în imaginarul artistului. În lucrările lui Lucăcel, tradiția nu este o imagine fixată într-un trecut idealizat, ci o materie vie, recuperată și transformată — o memorie care continuă să vorbească prin țesături, obiecte și ferestre deschise spre lume.

 În creația lui Flavius Lucăcel, tradiția nu apare ca imagine a unui trecut idealizat, ci ca o formă vie a memoriei. Ea se insinuează în materia lucrării prin obiecte, texturi și semne provenite din universul rural transilvănean: ștergare, ii, țesături, covoare, fragmente de pânză și rame recuperate din vechi gospodării. Artistul le desprinde de funcția lor originară și le transferă într-un spațiu al contemplației, acolo unde obiectul devine purtător de istorie, afect și identitate.

Tradiția, memoria vie a satului

Născut la Aluniș, în Sălaj, Flavius Lucăcel își construiește o parte esențială a demersului artistic în relație cu memoria locului de origine. În această perspectivă, satul nu este doar un reper biografic, ci un adevărat teritoriu interior, un spațiu al memoriei familiale și colective. Țesăturile tradiționale pe care le recuperează poartă urmele unei lumi în care obiectul util și obiectul frumos nu erau încă separate. Ele erau făcute pentru a fi folosite, dar și pentru a transmite un cod vizual, o apartenență și o continuitate.

În spatele fiecărui ștergar sau al fiecărei ii se află gestul repetat al mâinii, răbdarea lucrului și transmiterea unui meșteșug de la o generație la alta. În cazul artistului, această dimensiune dobândește și o puternică încărcătură personală, prin raportarea la țesăturile realizate de femeile din Aluniș, inclusiv de propria sa mamă. Obiectul tradițional devine astfel depozitarul unei memorii afective: el păstrează nu doar un motiv ornamental, ci și timpul, prezența, sufletul și gestul celui care l-a creat.

Ferestre între lumi, ferestre către lume

Un loc aparte în această poetică îl ocupă fereastra. Rama veche, recuperată și recontextualizată, funcționează ca un prag între lumi: între interior și exterior, între trecut și prezent, între memoria individuală și memoria colectivă. În lucrările lui Flavius Lucăcel, fereastra încetează să mai fie doar un element arhitectural și devine o metaforă a privirii.

Prin ea, privitorul nu descoperă doar o imagine, ci pare să privească într-un spațiu al memoriei: “Pe fereastră te poți uita la lume. Din casă. Pe fereastră te poți uita și în casă. Din lume. Proiectul lui Flavius Lucăcel ne propune o fereastră-oglindă. Dar și o fereastră-tablou. O oglindă dramatică, tristă și veselă, a unei lumi care nu mai există decât în casă. O lume care, de fapt, nu prea mai există. Decât în amintirile unor bătrâni, uitați de lume. Nici în Alunișul Sălajului atât de drag pictorului.” (Ion Bogdan Lefter)

În proiecte precum „Edenul din Silvania” sau „Ferestre spre lume”, această relație dintre obiectul recuperat și memoria locului capătă o expresie deosebit de pregnantă. Ramele vechi și țesăturile tradiționale sunt recompuse într-un limbaj vizual contemporan, în care trecutul nu este reconstituit, ci transformat. Obiectul își pierde funcția inițială și dobândește o nouă viață, devenind parte a unei construcții artistice care vorbește despre timp, dispariție și continuitate.

Această transfigurare este esențială pentru înțelegerea raportului dintre arta lui Flavius Lucăcel și tradiție. Artistul nu propune o recuperare muzeală a patrimoniului și nici o simplă estetizare a motivului popular. El extrage din tradiție ceea ce aceasta are mai profund: capacitatea de a păstra memoria.

Povești țesute în timp

Într-o lume în care obiectele sunt produse și consumate cu o viteză tot mai mare, țesătura veche introduce în spațiul contemporan o altă măsură a timpului. Ea vorbește despre răbdare, despre repetiție, despre gest și despre transmitere. Fiecare motiv țesut presupune un timp al mâinii, iar fiecare obiect păstrat presupune un timp al memoriei. De aici provine și forța poetică a materialelor folosite de artist. Pânza nu este doar suport, ci memorie. Rama nu este doar structură, ci prag. Motivul tradițional nu este doar ornament, ci semn. Iar obiectul vechi nu este un vestigiu, ci o posibilitate de dialog între generații.

În acest sens, tradiția devine, în opera lui Flavius Lucăcel, un teritoriu deschis. Ea nu se închide în trecut, ci continuă să producă sens în prezent. Motivele și materialele provenite din spațiul transilvănean pot astfel părăsi contextul lor originar și pot intra într-un dialog cu publicul și cu spații culturale diferite. Tradiția locală capătă o dimensiune universală tocmai pentru că vorbește despre lucruri care depășesc particularul: familie, pierdere, memorie, timp, apartenență și dorința omului de a lăsa ceva în urmă.

În această perspectivă, opera lui Flavius Lucăcel poate fi privită ca o „arheologie afectivă a locului”. Artistul nu sapă în pământ, ci în straturile memoriei. Recuperează obiecte, fragmente și semne, le desprinde de uitare și le recompune într-un prezent artistic. “Activismul său, aparent latent în exprimarea publică de până acum, se dezvăluie aici într-un mod fericit, și sub semnul luminii, al bunătății, al omeniei. Dar, lui Flavius îi pasă nu doar de destinul lui, al familiei lui, al neamurilor lui, ci și de destinul nostru, al țării, al satului românesc, oricât de „inactuale” ar părea asemenea gânduri.“ (Daniel Săuca)

Tradiția nu este, astfel, pentru el, o imagine fixă a ceea ce a fost. Este o materie care continuă să lucreze. Iar între mâna care a țesut odinioară și privirea celui care contemplă astăzi se creează un spațiu nou: spațiul artei. Acolo, memoria satului transilvănean își găsește o nouă formă de existență. Nu ca relicvă, ci ca prezență.