O descoperire remarcabilă a fost făcută în timpul restaurării frescei „Judecata de Apoi”, realizată de Michelangelo în Capela Sixtină. Specialiștii au identificat o tehnică neobișnuită de pictură, bazată pe utilizarea unor pensule speciale, confecționate chiar de artist, care îi permiteau să realizeze simultan mai multe tușe paralele.

Muzeele Vaticanului au finalizat, în luna aprilie, prima restaurare majoră din ultimii peste 30 de ani a celebrei fresce „Judecata de Apoi”, realizată de Michelangelo între 1536 și 1541. Lucrările, desfășurate pe parcursul a trei luni, au vizat în principal îndepărtarea unui strat de depuneri albicioase, acumulat de-a lungul timpului și provenit, printre altele, din transpirația uscată a milioanelor de vizitatori care au trecut prin Capela Sixtină.

Curățarea suprafeței pictate le-a permis restauratorilor și istoricilor de artă să observe detalii care până acum erau greu de distins. Noile descoperiri sunt prezentate în volumul „Michelangelo 2026: Întreținerea extraordinară a Judecății de Apoi”, publicat de Muzeele Vaticanului.

Una dintre cele mai importante revelații privește instrumentele folosite de artist. Paolo Violini, restauratorul-șef al Vaticanului, a observat că Michelangelo utiliza pensule speciale, cu mai multe capete, fiecare prevăzut cu câte o pensulă mică. Aceste instrumente îi permiteau să realizeze mai multe linii paralele printr-o singură mișcare.

Analiza stratului pictural a indicat că artistul ar fi confecționat mai multe tipuri de pensule asemănătoare unor greble. Unele aveau trei capete, în timp ce altele erau prevăzute cu peste zece pensule, dispuse pe o lățime de aproximativ 15 centimetri.

Potrivit lui Violini, Michelangelo și-ar fi realizat singur aceste instrumente pentru a obține efectele vizuale pe care le urmărea. În acea perioadă, pictorii învățau încă din tinerețe să-și pregătească materialele de lucru, inclusiv să macine pigmenții și să-și confecționeze propriile pensule.

Tehnica descoperită este vizibilă mai ales în anumite zone ale frescei, unde artistul a suprapus linii perpendiculare, obținând un efect de hașurare încrucișată. Procedeul este evident în reprezentările părului, dar apare și în alte zone ale compoziției, inclusiv în redarea pielii personajelor.

Specialiștii consideră că această metodă i-a permis lui Michelangelo să redea în pictură efecte similare celor obținute prin sculptură. Violini a explicat că tehnica amintește de urmele lăsate de dalta cu mai multe vârfuri, care creează impresia că lumina vibrează pe suprafața pietrei.

Restaurarea a scos la iveală și detalii noi despre autoportretele ascunse ale artistului. Istoricul de artă Fabrizio Biferali a analizat o reprezentare a chipului lui Michelangelo identificată pe pânza purtată de o figură simbolizând Moartea, în partea inferioară a frescei.

Aceasta se adaugă celebrei reprezentări în care artistul și-a inclus chipul în pielea jupuită ținută de Sfântul Bartolomeu, aflat sub figura lui Hristos. Biferali interpretează autoportretul recent evidențiat drept o posibilă expresie a renașterii personale a artistului, după încheierea lucrării monumentale și recuperarea în urma unei căderi suferite în timpul realizării acesteia.

„Michelangelo picta într-un mod magnific, asemenea unui sculptor”, a remarcat Barbara Jatta, directoarea Muzeelor Vaticanului, în volumul dedicat restaurării.