„Sub tsunami-ul de imagini digitale a epocii biților din zilele noastre, și imersați în mijlocul operațiunii de demitere a realității de către subversiva inteligență artificială, noi, cei prinși în fluxul global, devenim niște păpuși cu halucinații consenzuale, hălci de carne într-o fermă globală. Aceasta este însoțită de simptome spirituale și psihologice tipice orbirii de lup, pentru care nu sunt suficiente nici aportul zilnic de vitamina A, nici remediile homeopate sau alopate. Poate că ar fi nevoie de reevocarea unui alt tip de senzație, printr-o atingere profund umană, personală, emoțională, care să fie și perceptibilă din punct de vedere vizual. O astfel de senzație, care desfată simțul vizual, s-ar putea atinge și prin vechiul limbaj al picturii. În loc de imagini săltărețe, am avea nevoie de tablouri statice lucrate cu iscusință, făurite de mâini vii, care să evoce movimente în lăuntrul nostru. În loc de LED-uri albăstrii, am avea nevoie de ocruri mieroase, în loc de pixeli care zgârie, ne-ar bucura jocurile pufoase, vâlvoiate de pămătuf, ai descântătorilor de imagini, vrăjitori ai culorilor feerice, artiști hirotonisiți ai pensulei care să însenineze amăgirea noastră lucid-diurnă într-un amurg cu un fond de ten dulce-amar, sau să o înmoaie într-o somnolență cremos lunară. Pictorii care expun aici ne oferă un balsam infuzat în văzduh, o melancolie mai senină între contemplare somnolentă și visare trează, un distih pictural elegiac.

𝐌𝐢𝐫𝐜𝐞𝐚 𝐁𝐮𝐭 pictează zorii triști edulcorați ai amurgului, sângeriul jertfei perpetue a Soarelui, miracolul Creației domolit spre maiestuos, pleroma, plenitudinea debordantă a lumii create prin emanație divină. Ne înfățișează această lume care, în ciuda indiferenței naturii, sub influența privirii noastre totalmente prezente – ce se împletește inextricabil cu ea – ne îmbrățișează cu compasiune și devine primitoare. La urma urmei, această lume a fost creată pentru noi, în toată splendoarea luminii sale și a întunericul ei, de la asfințit până la scăpătare! 𝐀𝐧𝐝𝐫𝐞𝐢 𝐂â𝐦𝐩𝐚𝐧 ne invită într-un peisaj aerat, într-o reverie de basm, îmbăiat până în profunzime de lumina translucidă, diafană a seninătății. Putem întrezări o transluminare a grației divine, plină de tihnă și har, care transcende voința umană. Dincolo de efluviile încântătoare, ni se întrezărește promisiunea unei lumi cristaline, o lume ideală a unei stări mai elevate a Ființei, un freamăt melodios de unison. Peisajele lui 𝐀𝐧𝐝𝐫𝐞𝐢 𝐈𝐬𝐩𝐚𝐬 freamătă de o căldură tânguitoare a vieții. Dincolo de lâncezeala cromatică, ne bântuie o seninătate amară; ne întrebăm dacă se revarsă cumva lumina zorilor asupra peisajului sau se așterne opac crepusculul melancolic a unei efemerități în jelanie? Acest val de negură pală contagioasă, îmbibă nu numai natura, ci pătrunzând prin celulele noastre impregnează până și adâncurile psihicului. Roșeața fadă a serii devine suflul dispoziției noastre sufletești în decădere.
Desenul în tuș a lui 𝐀𝐥𝐞𝐱 𝐁𝐨𝐝𝐞𝐚, o figură aidoma unei presupuse magiciene a lunii, se joacă cu lumina artificială care emană dintr-un telefon așezat pe pământ. Încearcă oare să lumineze sau să voaleze globul lunar? Ea întruchipează vrăjitoarea indecisă și neinițiată, melancolicul sedus. Am putea recunoaște în ea chiar și omul milenial, prins să aleagă între cele două lumi și luminile sale, cea natural-astrală și cea artificială. Cu creștetul său selenar amețit și cu zâmbetul său buimăcit, reușește doar să-și devoaleze șovăiala sa puerilă, magnetismul său lunatec-fermecat care râvnește cuvios în ea. 𝐋𝐮𝐜𝐢𝐚𝐧 𝐏𝐨𝐩ă𝐢𝐥ă încearcă să cristalizeze în mod apolinic tocmai această vrajă mistificatoare a Lunii. Cu discurile sale inițiatice, desface obscuritatea de sub cearcănul astrului. Prin semnul idealizant al discului lunii pline, prin simplificarea la o formă planimetrică, organică, încearcă să risipească ceața amorfă a pridvoarelor selenare. Cu discurile sale proto-ideatice dorește să învingă declinul entropic al conștienței, deasemenea în subconștient, nopțile întunecate ale sufletului. Norișorul lui 𝐑𝐨𝐛𝐞𝐫𝐭 𝐁𝐨𝐬𝐢𝐬𝐢𝐨, apa neagră vaporizată a inconștientului colectiv, devine icoana edemului nostru psihic. Săculețul său de ploaie poartă în lăuntrul lui o lacună, un alean căscat învăluit în pâclă. E oare o nebuloasă himerică, poate o anxietate blândă, ori o înnegurare generală ca un supliment proiectat al prezenței noastre pierdute? Portretul tinerei fete ne confruntă, de asemenea, cu aburirea conștienței noastre, cu cataracta noastră sufletească care ni s-a depus chiar și pe retină. Nu mai suntem capabili să percepem clar Realitatea, să-l vedem pe celălalt om în deplinătatea sa. Dacă ochii noștri văd ca într-un nor, în chip întunecos, cum și cu ce altceva am putea să-i dăm atenție persoanei aflate chiar în fața noastră, care se uită direct în ochii noștri? Portretul femeii realizat de 𝐕𝐢𝐭𝐭𝐨𝐫𝐢𝐨 𝐌𝐚𝐫𝐞𝐥𝐥𝐚 nu ne privește în față. Cu capul aplecat, meditând cu o delicatețe duioasă, se afundă în reveria sinelui. Se află doar într-o stare de spirit confuză sau își digeră deja propriul suflet? Pigmentarea pielii feței sale dezvăluie hipersensibilitatea și expunerea ei la lume. O anxietate sub vraja inimii albastre? Oare o solitudine metafizică, un sentiment de înstrăinare, izolare de lume, este sursa meditației asupra propriei finitudini sau doar un simțământ de deșertăciune din cauza propriei incapacități de a se regăsi întru prezență? Este oare cauza golului ce i se întipărește pe față? Omul nu-și găsește niciunde adevăratul sălaș, nici măcar în sinele său. Poate doar dincolo de el? Precum chipul fetei, pierdută într-o stupoare contemplativă și fermecată, ce ne poartă în zorii amurgului descântat melanconiric, la fel și capul întors al băiatului ne poate călăuzi afară din această lume autohipnotică. El privește în necunoscut, în aceeași direcție cu noi și nu mai tânjește după privirea noastră cataractică. Ne arată plexul său solar, care reprezintă influența unei puteri superioare, a unei spiritualități invizibile. Făcând acest lucru, el ne sclipește speranța dezlegării de sub vrajă. Dar oare cine vrea să iasă de sub farmecul magicolor și narcoza propriului amurg endemic?” Géza Dabóczi

Artiști: Alex Bodea, Robert Bosisio, Mircea But, Andrei Câmpan, Andrei Ispas, Vittorio Marella, Lucian Popăilă

Curator: Géza Dabóczi