Ce se întâmplă când ce trebuie să se întâmple nu se mai întâmplă?

Nu monştri preistorici, mutanţi radioactivi, precum Godzilla, calcă în picioare oraşele şi mestecă liniile de cale ferată, ca în filmul regizat de Ishirō Honda în 1954.

Nu extratereştri malvolenţi încearcă să xenoformeze pământul și să sugă resursele preţioase, pentru că şi-au epuizat planeta mamă, ca în „Independence Day” de Emmerich din 1996.

Nu ciupercile parazite ne contaminează minţile folosindu-ne corpurile drept compost uman, manipulându-ne comportamentul ca în serialul HBO „The Last of Us” din 2023.

Aparent toată panoplia SF pop-cataclismică, nu pare să fie în stare să ne pregătească pentru realitatea și actualitatea investiţiilor şi a dezinvestiţiilor, a preţurilor scăpate de sub control și a inflaţiei galopante, a pandemiei globale, a militarismului neo-imperialist, a ideologiilor carbonului și a unor temeri reale, care alimentează azi populismul etnocentric şi anti-democratic, încurajat de fragilizări de durată şi inegalităţi acumulate de decenii. Ce se întâmplă când aceste enormităţi şi imposibilităţi nu sunt simple scorneli uşor de alungat, ci încep să dicteze ritmurile şi spasmele capitalului care ne copleşeşte în mod definitoriu şi inevitabil?

Măturaţi de evidenţele astea, cum putem rămâne teferi în urma marşului estetic și politico-economic implacabil al unor „entităţi” autodestructive care încă îşi caută locul în imaginarul SF, fie că e vorba de strivitoare olimpiade, campionate şi mega-evenimente de prestigiu cu o amprentă ecologică și socială nemăsurată și, poate, nemăsurabilă? Ce muncă culturală îndeplinesc atunci artele ştiinţifico-fantastice, și cum descoperă ele fragilitatea lumilor? Ce alianţe formează ele şi din ce practici comunitare, planetare și exoplanetare se lasă ele inspirate şi orientate? Ce perspective se întrevăd aici pentru cei rămași jos, fără bilet pe nava inventatorilor megamiliardari?

Astăzi nu mai putem mărşălui nepăsători spre un viitor total, care din păcate era clădit pe spinarea altora și pe resursele Sudului Global și propunea doar o singură linie de progresie ascendentă care ignora sistematic alte dinamici temporale, alte populaţii, alte fiinţe, sentimente, experimente și experienţe.

Vom avea un viitor comun numai atunci când competiţia şi întâietatea vor fi subordonate coordonării la scară mare.
În acest caz ne interesează mai puțin vechea funcţie anticipatoare a SF-ului, acel efort creativ-predictiv şi productiv susţinut, cu care s-a remarcat în trecut această literatură de gen, delimitându-se doar ca literatură de anticipaţie. Nici înstrăinarea cognitivă, caracteristică genului aşa cum a fost el teoretizat de Darko Suvin în sec XX., nu îşi mai face efectul pentru că nu mai este aplicabilă timpurilor SF ale momentului. Mai curând azi ar trebui să învăţăm din acel îndemn ştiinţifico-fantastic incomod, însă vital, din acea modalitate și practică specifică SF-ului care ne poate uneori recalibra la toate nivelele: consecutiv-afectiv, imaginativ și chiar metafizic, cu intensităţi și elemente care scapă predicţiei umane sau puterii de calcul al algoritmilor.

Aproape fără voia noastră SF-ul ne face să ne raportăm la ceea ce e de negândit şi neanticipat, expuşi cum suntem extremităţii și enormităţii zilei de mâine. „Trăim vremuri SF” – dar asta nu este destul.

Lipsit de aroganţa tehno-scientistă a secolului XX, SF-ul secolului XXI nu simplifică și nu suprimă complexitatea, materialitatea și abstracţiunea lumilor în care trăim, ci este din ce în ce mai atent la valoarea şi solidarizarea realităţilor, a societăţilor şi a conştiinţelor umane cu cele extraterestre, inumane sau majoritar extra-umane, artificiale sau nu, care nu se mai înscriu pe calapodul neurotipicului, experienţialului și senzorialului unic, ci oglindesc și redau aproape sinestezic cu o meticulozitate nemaîntâlnită, o neurodivergență și o pluralitate corpo-reală mult timp ignorată.

SF-ul încetează să mai fie dovada măsurii nostalgiilor cu care se delectează nişte băieţi cu putere de cumpărare ajunşi la vârsta mijlocie, ci a devenit un fenomen imposibil de rezumat, cu o miză cu adevărat cosmopolitică și cosmotehnică, adică real-cosmopolită, arborând o compoziţie și o logică egalitară, vădit non Antropocentrică, nonEurocentrică, nonOccidentală, deseori intersecţională și răspicat decolonială.

În 1988 filozoful francez Guy Lardreau căuta temeinicia ficţiunii în lume prin recurs la Leibniz, găsind în SF o ştafetă binevenită atunci când nici filozofia, nici religia, nici ştiinţa nu par în măsură să se mai confrunte cu consecinţele ultime ale propriilor idei. Conform lui, SF-ul devenea singurul capabil să execute saltul acrobatic speculativ, refuzat de celelalte științe de a sonda universul necunoscut, pentru că era sensibil nu numai la posibilităţi, ci mai ales la composibilităţi (*în terminologia Leibniziană) care permit altor lucruri şi altor existențe să co-existe și să con-lucreze.

Timpuri Noi: Xenogeneze ale SF-ului a fost o expoziţie în 2021, dedicată fenomenului SF și gândită ca „o invitaţie de a parcurge istoria unor timpuri noi, unde se desfăşoară speculații privitoare la fel de fel de lumi”. Atunci, împreună cu V. Leac și Alexandru Ciubotariu, am vrut „să imaginăm împreună modul și condițiile materiale în care s-au multiplicat, ajutat, alăturat, ruinat și permanentizat aceste lumi, încercând să urmărim parțial consecințe, revendicări, devieri, aspiraţii ale fenomenului SF, cu efecte secundare culese de pe şantierul speculativ aflat în plină construcţie şi demolare a zilei de mâine”.

Nu ne-am dorit şi nici nu aveam cum să executăm o simplă teleportare a materialui strâns, așa cum a fost el gândit și amplasat în spaţiul Rezidența 9 din Bucureşti, la Timişoara, pe coordonatele spațiului Indecis. Mânaţi mai degrabă de spiritul înnoirii, incompletitudinii și al parţialităţii, dar deschiși specificităţii unui SF Timişorean, am alcătuit un xeno-curatoriat incipient împreună cu spațiul Indecis și Rezidența Scena9, încercând să prelungim anumite direcții schiţate iniţial.

Rămâne greu de înțeles de ce în jurul lui 1989 se încheie seria de romane SF Xenogenesis – cunoscută ca „Lilith’s Brood”. Trilogie concepută de binecunoscuta autoare afro-americană Octavia Butler, a cărei importanţă şi valoare pentru posteritatea SF-ului planetar o recunoaştem abia azi. La fel rămâne încă de apreciat aportul contribuţiei autorilor antologiei eco-socialiste „Întoarcere pe Planeta Albastră”, publicată tot în 1989, cu puţin timp înainte de revoluţia din România.

Putem recunoaște că în Xenogeneze ale SF-ului am încercat să întindem o traiectorie – susținută de o „inseparabilitate cuantică” – între aceste puncte, separate în spaţiu-timp, dar unite prin viziunea lor angajată și deschisă, filozofică și xenofilă.