Cea de-a doua ediție a Bienalei de Scenografie București (BSB) reconfigurează harta culturală a Capitalei, transformând orașul într-un laborator deschis artei spectacolului vizual. Organizat de Centrul Român OISTAT, evenimentul își desfășoară ediția din acest an sub tema centrală W.O.R.K. (Women. Oppression. Resistance. Knowledge), pusă în scenă de directoarea artistică Irina Moscu. Bienala Națională de Scenografie (BNS) își deschide ușile la București, aducând în prim-plan arta vizuală care creează universul spectacolelor de teatru, operă și performance. Evenimentul propune o incursiune directă în culisele creației teatrale, transformând spațiul expozițional într-un laborator deschis publicului larg.

Proiectul reunește scenografi consacrați, creatori de costume, lighting designeri și artiști video, alături de tineri absolvenți ai facultăților de profil. Expoziția aduce împreună nume de referință din teatrul românesc și noile voci ale scenei contemporane, oferind o privire de ansamblu asupra evoluției acestei discipline. Printre artiștii și scenografii reprezentativi din România care își expun lucrările se numără Doina Levintza, Velica Panduru, Carmencita Brojboiu, Iuliana Vîlsan, Viorica Petrovici, Alina Herescu, Oana Micu, Gabi Albu, precum și studenți de la universitățile de profil (UNATC, UNArte, UAUIM, UAT). De asemenea, sunt incluse secțiuni omagiale dedicate marilor nume ale scenografiei, precum Helmut Stürmer.

Evenimentul conectează mai multe noduri culturale și spații neconvenționale din centrul Bucureștiului, având ca hub central fostul Restaurant CINA (Str. Benjamin Franklin 10) pentru expoziția principală, secțiunea de film și selecția Open Call, traseul continuând cu Galeria UAUIM pentru lucrările studenților și conferințele BSB Talks, Hub deGalben (Piața Amzei 13) pentru scenografia teatrului de păpuși, Teatrul Național București pentru expoziția retrospectivă Time Memory dedicată lui Helmut Stürmer, și spațiile Cărturești Modul și ESHTE pentru lansările de carte și întâlnirile Artist Talks.

Proiectele prezentate în spațiul de la CINA propun o privire nuanțată asupra modului în care scenografia dă formă unor teme sociale complexe. Selecția aduce împreună instalații, piese de costum și concepte de spațiu care explorează ideea de muncă, vulnerabilitate și parcurs personal în crearea unei lumi scenice. Discursul vizual devine astfel expresia directă a conceptului, oferind ocazia de a urmări cum idei legate de identitate și rezistență sunt traduse în realitate.

Un exemplu grăitor în acest sens este lucrarea Oanei Micu pentru spectacolul-instalație E doar sfârșitul lumii, regizat de Eugen Jebeleanu. La CINA este expus trupul sculptat care marchează piesa, un element central ce sintetizează vizual tema abandonului, a singurătății și a sentimentului acut al absenței. Lipsit de prezența actorului, acest corp devine un purtător nemijlocit al tăcerilor și al tensiunilor nerostite dintr-o familie înstrăinată, transformând un simplu obiect de decor într-o prezență viscerală despre traumă, fragilitate și iminența sfârșitului.

Forța acestei instalații rezidă în modul în care trupul sculptat – purtând chipul actorului Marc Illich și forma unui înger – devine marca vizuală a unui doliu anticipat. Conceput în strânsă relație cu viziunea regizorului Eugen Jebeleanu, obiectul condensat la CINA dă formă fizică tăcerilor de familie, secretelor nerostite și neputinței de a comunica o boală terminală. La granița dintre sculptură și recuzită simbolică, lucrarea Oanei Micu reușește să păstreze întreaga încărcătură dramatică a spectacolului, demonstrând cum absența și fragilitatea pot fi materializate plastic în afara spațiului scenic.

O perspectivă diferită este adusă de Velica Panduru prin proiectul pentru spectacolul Our Town de Thornton Wilder (r. Teodora Petre). Semnând și conceptul spectacolului alături de regizoare, scenografa traduce vizual această „capsulă a timpului” despre cotidian, efemeritate și condiția umană printr-un spațiu care pendulează între austeritate și fast. În expoziție, demersul ei dezvăluie chiar „armătura” acestei lumi scenice – structura vizuală care susține jocul celor 19 actori și care reușește să transforme simplicitatea vieții de zi cu zi într-o reflecție plastică asupra trecerii timpului.

În ansamblu, selecția de la CINA reușește să pună în valoare procesul invizibil al creației scenografice, dincolo de rezultatul final de pe scenă. În centrul acestui demers rămâne modul în care materialitatea, structura și spațiul devin instrumente de gândire plastică de sine stătătoare, capabile să formuleze discursuri autonome despre memorie, corp și rezistență.