AMZ Lab, noul spațiu expozițional aflat pe Strada Biserica Amzei nr. 27, se declară un „incubator de idei” şi aduce în atenția publicului, încă din 18 septembrie, lucrările de ceramică ale șapte artiști.

Fiecare lucrare expusă împărtășește un principiu comun al ceramicii: capacitatea de a genera ,,simpatia haptică” (Sequoia Miller), adică acea posibilitate de a simți ori intui textura unui obiect numai privindu-l. Arhetipurile se împletesc într-o suită de sugestii subtile: pământul devine o entitate în sine, dar și o platformă a intențiilor umane. La nivel arhetipal, filologul şi lingvistul român Ivan Evseev spune că pământul este „pântecul matern, este o stihie a fecundității şi regenerării.”

Devenind principalul canal de comunicare, pământul plămădit manual arhivează amprente dintre cele mai greu de vădit – intenții care diversifică vocile artiștilor. Preocuparea pentru ceramică constituie liantul dintre cei șapte artiști expuși – Hamza Abdulwahab, poreclit,,Rody Jotcar”, Dacia Vislan, Rebeca Radvan, Roberta Tudorică, Leda Haitman, Andrei Barbato și Irina Petre.

Expoziția conturează posibila încercare de poziționare a omului în raport cu o lume disponibilă modelării subiective, având ca punct de plecare pământul (plasticitatea lutului). Mai mult, după părerea artistului şi istoricului de artă american, Sequoia Miller, „arta ceramică ne leagă de corpurile noastre şi de pământ, amintindu-ne de părțile dezordonate, precum şi glorioase, ale faptului de a fi om.” (Ceramic Art)

Lucrările artistului Hamza Abdulwahab contopesc omul cu ființa acvatică a peștelui, propunând o metamorfoză ocultă care amintește de adâncimea nedescoperită a oceanului, de sirene sau tritoni, de scafandri şi de pești, de la cei mai inofensivi până la cei mai primejdioși. Asocierea om-pește nu doar că anticipează o simbolistică proprie a peștelui, care trebuie discutată, ci sugerează, probabil, ideea imposibilității cunoașterii exhaustive a condiției umane. Creațiile artistului construiesc imaginarul acvatic: pești de dimensiuni reduse întruchipează chipuri umane în ipostaze cu tentă nostimă. Continuitatea chipului uman cu un corp ihtiomorf plasează omul în categoria monstrului marin ori sugerează inconștientul insondabil, ca urmare a faptului că peștele indică „lumea de jos” (Ivan Evseev). Intuind greutatea şi duritatea fiecărei sculpturi, privitorul remarcă totodată un caracter industrial. Deși textul curatorial aseamănă unele dintre aceste creații cu structurile de tip grenadă, acestea pot reprezenta simple epave scufundate sau relicve subacvatice, aspect care are legătură cu ideea de memorie. Sculpturile mai mari ale artistului îmbracă, totuși, un limbaj milităresc. Peștii subtil aurii, concepuți în tehnica modelajului, seamănă izbitor cu structura metalică a grenadei în privința redării solzilor. În acest caz, lucrările comunică un pericol latent, un instinct reprimat, o forță (auto)distructivă, asociate sau nu condiției umane.

Lucrările artistei Irina Petre fac trecerea de la subacvatic la subteran, reprezentând simbolic civilizația, al cărei ciclu de viață este redat prin apel la arhetipul fungic. Viziunea artistei susține că civilizația este un organism viu – având drept posibil pretext mulțimea de oameni care o alcătuiesc. Extrem de relevantă este cunoașterea faptului că civilizația este „cea mai mare entitate culturală”, potrivit academicianului şi politologului american Samuel Phillips Huntington. În acest caz, observăm cum lucrarea „Civilizație”, realizată în tehnica Raku, constituie o sferă populată de cupole ale ciupercilor – referințe ale culturii ca realitate supraorganică, cu legi proprii, independentă de ființele biologice. Faptul că presupusa umanitate este sugestiv „invadată” de miceliul ciupercilor corelează acțiunea umană cu alterarea, cu alimentarea sau otrăvirea unei construcții precum civilizația. Transformările suferite de spațiul civilizațional indică o lipsă de control: apariția ciupercilor este greu de preconizat, la fel şi cea a tendințelor. În altă cheie de interpretare, la nivel simbolic, se crede că ciuperca întruchipează anumiți strămoși (Ivan Evseev), perspectivă care susține textul curatorial: „formele care cresc din sferă nu sunt doar urme ale timpului, ci şi simboluri ale memoriei care se extinde, se adâncește şi supraviețuiește.” Efemeritatea produsă de fluxul schimbărilor atribuie civilizației o caracteristică sugerată de capacitatea anumitor ciuperci de a induce halucinații: aceea de proiecție, viziune, utopie şi, mai presus de acestea, inovația.

Leda Haitman imaginează simbioza dintre organic şi cosmic, reliefând entități astrale. Lucrările din porțelan, denumite „Cactus”, evocă puterea de reziliență a acestei plante-simbol într-un mediu vitreg: deșertul. La fel de ostil intervenției umane devine şi spațiul cosmic. Lăsând deoparte subteranul şi subacvaticul, artista abordează spațiul intergalactic, ilustrând prin creația sa, intitulată ,,Spaceship”, sondarea abisului celest; perforațiile presupusei nave pot fi interpretate drept încercări de cunoaștere. Totuși, textul curatorial vorbește despre „organisme aflate într-o etapă necunoscută de evoluție”, privind porțelanul asemenea unei suprafețe devenite epidermă şi perforațiile drept „orificii respiratorii” (Irinel Daniela lacob).

Existența şi manifestările ontologice sunt comprimate în creația simbolică a artistei Dacia Vislan. Cercul propune o cugetare asupra rigorii, fie a timpului, fie a culturii şi, în primul rând, a existenței. „Ordine în descompunere” se prezintă sub forma unei structuri circulare din argilă şi alamă. Destrămarea se produce din interior, marcând eroziunea printr-un alt cerc. La nivel arhetipal, în acord cu dicționarul propus de Ivan Evseev, cercul cu un alt cerc în interior este androginul, iar acesta din urmă, printre numeroase valențe de semnificație, presupune contopirea contrariilor. În esență, lucrarea marchează o stare naturală a lucrurilor: transformarea însoțită de corodare, care nu proclamă neapărat distrugerea, ci numai îi permite să existe. O altă lucrare a artistei, respectiv „Gri prăfuit”, întruchipează un profil cabalin, sugerând simbolic un parteneriat loial şi marcat de devotament. Modelajul creației, la o primă vedere, se aseamănă cu suprafața texturală a unui trunchi de copac, spațiile lăsate libere făcând o trimitere aluzivă la scorbură – un loc de așteptare a transformării. În plus, aducând în discuție ideea de profil, „lucrarea vorbește despre o identitate care nu este fixă, ci se transformă şi își caută permanent rădăcinile” (text curatorial).

În cheia analizei formelor geometrice, pătratele din porțelan ale artistei Rebeca Radvan își propun o încercare de stagnare a transformării sau de înregistrare a acesteia printr-o arhivare care se dovedește a fi perisabilă. Plăcuțele suprapuse evocă teancul de foi; unele lucrări păstrează pe suprafața lor texte poetice, altele sunt acoperite de modelul unor broderii. Lucrările, denumite „Forme ale absenței”, surprind efortul uman depășit de caracterul eroziv al timpului, termenul de valabilitate al fiecărui lucru fiind impus.

Din același registru al transformării fac parte şi lucrările din gresie neglazurată ale artistului Andrei Barbato. Caracterul experimental este vădit de formele excentrice ale unor presupuse vase care puteau avea inițial un scop funcțional. Incertitudinea generată de aceste creații reiese nu numai din constatarea absenței unei denumiri, ci şi prin formele rezultate întâmplător, ca urmare a unor abordări nonconformiste: tehnici de ardere şi carbonizare puse altfel în practică. Expoziția prezintă astfel o întrebare: „în ce moment obiectul încetează să mai fie obiect si devine imagine?” (Irinel Daniela lacob).

Dacă în cazul celorlalte lucrări artistice s-a încercat posibila atenuare a schimbării, Roberta Tudorică și-a însușit capacitatea de transformare, preluând din spațiul familiar al Brăilei cablul ca legătură între identitate şi mediul citadin. Instalația de ceramică „Cubic Arhipelago” implică, pe lângă ideea de mărturie personală, o reflecție asupra atenției care întregește, în cele din urmă, memoria. Netrecând cu vederea obiecte banale, cum este cazul unor cabluri sau al tabloului electric al fiecărei locuințe, memoria capătă valențe analitice.

Expoziția însumează astfel „șapte perspective diferite reunite de aceeași nevoie de a transforma materia într-un limbaj despre lumea pe care o locuim şi despre fragilitatea formelor prin care încercăm să o înțelegem.” (Irinel Daniela lacob).