Un dialog despre frică, memorie și absență devine, în expoziția A Feminine Archive of Fear, un spațiu de întâlnire între o arheologie afectivă a cotidianului și o riguroasă geometrie spațială la Gallery Studio 76 de la Combinatul Fondului Plastic. Practica conceptuală și post-minimalistă a artistei Roxana Donaldson – centrată pe recuperarea memoriei anonime și a vulnerabilităților moștenite – își găsește aici o nouă formă de coagulare prin privirea curatorială a lui Florin Marin, sculptor și decan al UAD Cluj-Napoca. Împreună, ei traduc stările de izolare și protecție într-un vocabular vizual în care rigoarea arhivei se suprapune peste o trăire viscerală.

Mai departe, vă invităm să pătrundeți în universul expoziției prin dialogul purtat alături de Roxana Donaldson și Florin Marin, pentru a descoperi, din ambele perspective, logica din spatele acestui inventar al fragilității.

 

Pornind de la parcursul dumneavoastră artistic de până acum, când și în ce context au început aceste preocupări pentru invizibil, anonimat și stările de vulnerabilitate să devină o axă centrală a cercetării din atelier? A fost vorba despre un moment clar de cotitură sau despre o acumulare treptată care a impus de la sine abordarea acestei sfere conceptuale?

Roxana Donaldson: Cred că a fost o acumulare treptată. Nu m-am trezit într-o dimineață hotărând că voi lucra despre memorie, anonimat sau vulnerabilitate. Sunt teme care au crescut organic, la fel ca apropierea mea de zona conceptuală. În 2021 urmăream legătura istorică dintre om și plante și am pornit cu cercetarea artistică de la un ierbar din secolul al XIX-lea. Mă interesa, printre altele, urma pe care o lasă o plantă presată pe hârtie prin gestul omului. Pe contrapagină apărea o pată brun-aurie, un fel de desen făcut de timp, fără intenție și fără autor în sensul obișnuit al cuvântului. Mă fascina această prezență a ceva care nu mai este acolo. În 2023 am construit o instalație despre obiectele pe care le lăsăm în urma noastră când murim. Treptat, preocuparea pentru urmă, absență și memorie s-a mutat dinspre vegetal spre obiecte domestice și, acum, spre uman. În Safety First (2025) am început să lucrez cu frica și am deconstruit în picturi mecanisme psihologice de protecție. Cred că acolo s-a produs o schimbare importantă. A Feminine Archive of Fear s-a născut din întâlnirea tuturor acestor preocupări. Nu este începutul unei direcții, ci un moment în care mai multe cercetări au căpătat o formă comună.

Am pornit de la femeile din propria mea familie și mi-am dat seama cât de puțin rămâne documentat din existența unor femei care au trăit vieți întregi, au muncit, au iubit, au suferit, au crescut copii. În registrele de stare civilă găsești, de multe ori, trei evenimente: nașterea, căsătoria și moartea. Dar viața trăită este tocmai ceea ce s-a întâmplat între aceste date.

Proiectul propune o privire asupra fricii nu ca o stare pasageră, ci ca o structură care se acumulează și se cataloghează în timp. Cum s-a tradus această perspectivă în modul în care v-ați reevaluat și reorganizat lucrările pentru noua selecție expozițională?

Roxana Donaldson: În A Feminine Archive of Fear, frica nu mai este doar individuală. Capătă o istorie, o filiație. Mă interesează felul în care anumite frici se transmit, uneori fără să fie numite, de la o generație la alta, de la mamă la fiică. Îi putem spune traumă transgenerațională, astăzi există un nume pentru tot. Arhiva mea e despre asta, despre temeri care se transmit pe linie feminină. Le-am moștenit, dar nu genetic, le-am absorbit de la mamele noastre, de la bunicile noastre. Și dacă nu suntem atente, le dăm și noi mai departe…

Lucrul pe suportul reciclat și intervențiile pe imaginea de arhivă aduc în prim-plan prezențe anonime. În ce manieră gestul repetitiv – coaserea, reluarea motivelor, aplicarea de semne – devine un instrument de recuperare a acestor istorii nerostite?

Roxana Donaldson: Repetiția este foarte importantă în practica mea. Leg, înfășor, inscripționez, reiau semne și gesturi. Sunt operații care cer timp și care, prin acumulare, modifică obiectul și pânza. Nu mă interesează gestul spectaculos, ci tocmai această muncă repetitivă, uneori aproape monotonă, prin care materia capătă o altă încărcătură și pe care o simt ca fiind foarte aproape de substanța acestor vieți de femei anonime care au repetat, zi de zi, gesturi de îngrijire pentru familiile lor.

Și suportul pe care lucrez contează enorm. Folosesc frecvent textile domestice recuperate, în special cearșafuri vechi de bumbac. Un cearșaf este un obiect intim, care a însoțit corpul în momente foarte diferite ale existenței: somn, boală, naștere, moarte și care, în lumea tradițională, făcea parte din zestre. La origine, cearșafurile erau obiecte produse, îngrijite și transmise de femei, bunuri prin care se materializa o anumită ordine socială, așa că, atunci când pictez pe un cearșaf vechi, nu lucrez pe un suport neutru, ci pe un material care are deja o istorie.

Există o ambivalență permanentă între ideea de protecție și cea de izolare sau agresiune. Cum se reflectă această dublă stare în alegerea și prelucrarea materialelor folosite?

Roxana Donaldson: Un ac poate să unească două bucăți de material, dar poate și să rănească; un fir poate să lege, să susțină, să protejeze, dar poate și să strângă, să imobilizeze. O cutie poate păstra ceva prețios sau poate închide definitiv ceva înăuntru.

În Safety First am lucrat cu sfere negre, acoperite cu bolduri și cuie, obiecte care par să-și fi construit propriul sistem de apărare, dar care, tocmai prin acest sistem, devin agresive și aproape imposibil de atins.

Cutiile din noduri + semne funcționează și ele în mai multe registre. Sunt recipiente pentru păstrare și clasificare, dar pot trimite și la ideea de relicvariu sau de mormânt. La fel și cearșaful. Este un obiect asociat cu grija, intimitatea și protecția corpului, dar, în contextul zestrei, vorbește și despre obligație, despre roluri sociale și despre un destin feminin stabilit, în mare măsură, dinainte.

Nu aleg aceste forme sau materiale ca să ilustrez ulterior niște idei, ci mă interesează tocmai faptul că aceste contradicții există deja în ele.

Proiectul îmbină rigoarea unei arhive cu o încărcătură emoțională profundă. Cum ați echilibrat rigoarea structurii expoziționale cu receptarea viscerală pe care o poate avea publicul?

Roxana Donaldson: Pentru mine nu sunt în opoziție. Am nevoie de rigoare, de structură, de o anumită disciplină a formei, mai ales când lucrez cu emoții puternice.

Florin Marin a venit în atelierul meu în martie 2026 și a propus acest experiment, să construim o nouă instalație pornind de la lucrări din două proiecte anterioare (Safety First și noduri + semne). La ele s-au adăugat intervenții pe fotografii de arhivă și un perete întreg de colaj. Puse împreună, lucrările noi și selecția din seriile anterioare construiesc un inventar al fricii și al absenței. Îmi place să lucrez cu instalații modulare, tocmai pentru că nu le consider forme definitive. Pot să le recompun, să schimb relațiile dintre obiecte, să adaug sau să elimin elemente. Lucrările au avut configurații diferite la Brașov, la Timișoara și la București. De fiecare dată, contextul schimbă lectura și de fiecare dată am adăugat lucrări noi.

În cazul acestei expoziții, intervenția curatorială a lui Florin a fost esențială. Am construit împreună o instalație nouă, cu o altă logică internă. El a decis ca partea de lucrări noi să fie intervenția pe fotografii, iar eu l-am urmat. Am avut de la bun început încredere în viziunea lui. A fost un proces de co-cercetare artistică și mi-a plăcut foarte mult cum am lucrat împreună. Florin Marin are un minunat simț al spațiului și o intuiție conceptuală care se potrivește foarte bine cu arta mea.

Ce tip de parcurs sau de reflexie vă doriți să declanșeze această „arhivă a fricii” în rândul celor care parcurg spațiul expoziției?

Roxana Donaldson: Nu îmi propun să conduc privitorul spre o anumită concluzie și, de fapt, nici nu îmi place foarte mult ideea că o lucrare de artă trebuie să transmită un mesaj clar, pe care publicul să îl descifreze corect. Nu ilustrez idei și nu ofer răspunsuri. Mă interesează și îmi plac reacțiile contradictorii, pentru că poți să găsești un obiect frumos și, în același timp, neliniștitor, pe care să nu îl înțelegi exact, dar pe care îl privești și care te face să simți că există acolo ceva important. Îmi place această ambiguitate fertilă, acest mister.

Cercetarea pe care o desfășurați atinge teme universale precum memoria, vulnerabilitatea și arhiva. Cum se va dezvolta acest proiect în viitor?

Roxana Donaldson: Instalațiile mele sunt proiecte mereu deschise, care evoluează treptat. Pot fi recompuse, pot primi lucrări noi și pot genera alte direcții de cercetare.

După ce am terminat prima configurație a seriei noduri + semne, mi-am dat seama că deschisesem, fără să îmi propun inițial, o întreagă problematică legată de condiția istorică a femeii. Una dintre lucrări se numește Foaie de Zestre și de la ea vreau să pornesc într-o nouă serie-instalație.

Există aici și o poveste personală. Am avut actul de zestre al bunicii mele. L-am pierdut când m-am întors în România, așa că am încercat să îl refac din memorie. Mi s-a părut interesant că ajunsesem să reconstruiesc un document care inventaria bunurile unei femei, în timp ce despre viața ei interioară, despre dorințele și fricile ei, documentul nu spunea absolut nimic.

Așa am început să cercetez foile de zestre din diferite epoci și culturi. Ele ne spun multe despre statutul femeii, despre familie, proprietate, căsătorie și transferul de autoritate. În multe societăți, căsătoria însemna pentru femeie trecerea din familia părinților în familia soțului. Își schimba numele, statutul, uneori locul și întreaga organizare a vieții. Foaia de zestre însoțea acest prag, era un inventar de bunuri, dar și un document al unei transformări sociale profunde.

Îmi propun ca prin Foaie de Zestre să cercetez relația dintre inventarul material și existența reală a unei femei. Într-un fel, este aceeași întrebare: ce rămâne dintr-o viață de om și cine hotărăște ce și cum merită păstrat?

Proiectul de față funcționează ca o selecție extrem de condensată din două direcții majore de cercetare din atelierul Roxanei Donaldson – Safety First și noduri + semne. Care a fost criteriul conceptual prin care ați extras nucleul acestor corpuri de lucrări anterioare pentru a le reuni sub tema A Feminine Archive of Fear?

Florin Marin: Criteriul conceptual prin care am gândit această selecție a pornit, în primul rând, de la necesitatea de a pune în dialog două registre distincte ale cercetării Roxanei Donaldson: unul bidimensional, legat de desen, semn, notație și construcția unei arhive vizuale, și unul tridimensional, în care aceste tensiuni capătă corp, volum și prezență în spațiu.

Nu am urmărit să reconstruiesc integral proiectele Safety First și noduri + semne, ci să extrag din ele acele elemente care puteau funcționa ca un nucleu comun. Ceea ce m-a interesat a fost felul în care frica, vulnerabilitatea, mecanismele de protecție și memoria corporală se articulează diferit în cele două registre.

În planul bidimensional, experiența este filtrată prin semn, desen, urmă și repetiție. Aici apare dimensiunea de arhivă propriu-zisă: o acumulare de indicii, fragmente și însemnări care pot fi citite aproape ca niște documente ale unei experiențe interioare. Nu este însă o arhivă obiectivă, ci una profund subiectivă, afectivă, construită prin gest.

Palierul tridimensional introduce o altă relație cu privitorul. Semnul nu mai este doar reprezentat, ci devine obiect, volum, tensiune și raport corporal cu spațiul. Ceea ce în lucrările bidimensionale poate fi perceput ca urmă sau simbol capătă aici greutate, materialitate și o anumită vulnerabilitate fizică.

Am gândit, așadar, expoziția ca pe o trecere continuă între imagine și obiect, semn și corp, memorie și prezență. Cele două paliere nu sunt separate, ci se completează și se activează reciproc. Bidimensionalul construiește registrul mental și memorial al expoziției, în timp ce tridimensionalul îl aduce în spațiul concret al corpului și al experienței directe.

În acest sens, A Feminine Archive of Fear nu este doar o sinteză a două serii anterioare, ci o recontextualizare a lor. Selecția urmărește acele puncte în care cele două direcții de cercetare se întâlnesc și construiesc împreună un vocabular comun al fragilității, al protecției și al tensiunii. „Arhiva” din titlu devine astfel atât una vizuală, cât și una materială: o arhivă care poate fi citită cu privirea, dar care poate fi percepută și corporal, prin raportarea directă la obiect și la spațiu.

În această nouă formulă expozițională, intervenția directă și colajul pe fotografia de arhivă aduc o zonă de noutate vizuală. În ce măsură considerați că acest strat fotografic adaugă o nouă dimensiune discursului despre memorie, vulnerabilitate și anonimat?

Florin Marin: Fotografia funcționează aici ca un instrument al memoriei, capabil să reactiveze fragmente de experiență care, în timp, riscă să rămână în anonimat sau să se estompeze. Prin intervenție directă și colaj, imaginea de arhivă nu mai este doar un document al trecutului, ci devine un spațiu activ de reinterpretare.

În cazul Roxanei, fotografia scoate la suprafață anumite episoade personale, le readuce în prezent și le conferă o nouă vizibilitate. Astfel, memoria nu este doar recuperată, ci și reorganizată artistic, iar vulnerabilitatea capătă o formă concretă, vizibilă și recognoscibilă.

Discursul expozițional propune un echilibru fin între rigoarea de arhivă (ordine, catalogare, rețele) și reacția viscerală la ideea de frică sau izolare. Cum ați negociat această graniță în construcția parcursului pe care îl parcurge privitorul?

Florin Marin: În orice expoziție pe care o realizez sau o curatoriez, încerc să construiesc punți între privitor și artist, astfel încât parcursul să nu fie doar unul vizual, ci și unul de apropiere și înțelegere.

În cazul acestei expoziții, discuțiile cu Roxana au fost esențiale. Dincolo de lucrări, am încercat să înțeleg felul în care ea se raportează la teme precum frica, vulnerabilitatea, izolarea sau memoria. De aici a rezultat și modul de organizare a expoziției: am introdus, într-o anumită măsură, o parte din personalitatea ei în relația dintre lucrări și spațiu.

Astfel, rigoarea de arhivă și ordinea expozițională sunt echilibrate de o dimensiune mai personală și afectivă, care îi permite privitorului să intre treptat în universul artistei și să perceapă lucrările nu doar ca obiecte, ci ca fragmente ale unei experiențe.