Există opere de artă care nu se lasă înțelese într-un singur moment. Ele cer timp, repetare și revenire. Sensul lor nu se epuizează în obiectul expus, ci se construiește prin gesturile care le-au produs, comunitățile pe care le-au traversat și transformările la care au fost supuse. Pentru Ana Lupaș, una dintre figurile importante ale neoavangardei est-europene, timpul nu este doar o temă, ci o adevărată materie de lucru.

În expoziția Ana Lupas & S P A T A R U: On Ritual Time, prezentată la S.M.A.K. – Muzeul de Artă Contemporană din Gent, această dimensiune devine punctul de plecare al unui dialog între practică artistică, memorie culturală și experiență personală. Deschisă între 10 octombrie 2026 și 21 februarie 2027, expoziția reunește lucrări realizate de Ana Lupaș de-a lungul a aproape șapte decenii, alături de o selecție de opere semnate de Mircea Spătaru (1937–2011), partenerul său de viață și de dialog artistic. Curatoriată de Tanja Boon, aceasta este prima expoziție instituțională dedicată artistei în Belgia.

Mai mult decât o retrospectivă convențională, On Ritual Time propune o lectură a operei din perspectiva continuității, a moștenirii și a fragilității existenței. Expoziția capătă astfel forma unui ritual de rememorare, în care lucrările devin martori ai unor experiențe individuale și colective.

Între tradiție și avangardă

Născută la Cluj în 1940, Ana Lupaș și-a dezvoltat practica artistică în România comunistă, într-un context marcat de constrângeri ideologice și de un acces limitat la scena artistică internațională. Începând cu anii 1960, artista a explorat tehnici asociate lucrului manual și tradițiilor textile – țesutul, cusutul, înnodarea și împletirea –, desprinzându-le treptat de funcția utilitară și de convențiile obiectului decorativ.

Aceste practici nu reprezintă o întoarcere nostalgică spre lumea rurală, ci devin instrumente de investigare a relațiilor dintre corp și materie, individ și comunitate, trecut și prezent. Gesturile transmise între generații sunt reconfigurate într-un limbaj artistic experimental, în care repetiția, acumularea și transformarea dobândesc o puternică dimensiune conceptuală.

Opera sa intră în dialog cu arta conceptuală, acțiunile artistice, arta textilă experimentală și Land Art, fără a putea fi desprinsă de contextul cultural și istoric în care s-a format. În loc să abandoneze tradiția în favoarea unei modernități abstracte, Ana Lupaș găsește în practicile moștenite un teren fertil pentru experiment. Tradiția nu este opusul inovației, ci materia pe care aceasta o transformă.

Prin această abordare, artista găsește complexități în opozițiile consacrate dintre centru și periferie, modernitate și tradiție, avangardă și cultură populară. Practica sa arată că inovația artistică nu aparține exclusiv marilor centre occidentale și că experimentul poate lua forme diferite, în funcție de condițiile istorice și culturale în care se dezvoltă.

Ritualul ca formă de rezistență

Titlul expoziției trimite la o concepție asupra timpului diferită de cea a progresului liniar. Timpul ritualic este ciclic: presupune revenire, reluare și transmitere. Un gest se repetă, dar nu rămâne niciodată identic, fiindcă fiecare repetare aparține unui alt moment și unui alt context.

În opera Anei Lupaș, ritualul nu are exclusiv un sens religios sau ceremonial. El desemnează o structură a acțiunii, o formă de organizare a vieții colective și un mod de transmitere a cunoașterii prin practică. Cusutul, împletirea și asamblarea presupun un timp acumulat în corp: gesturi învățate și repetate, a căror semnificație depășește rezultatul material.

Un exemplu reprezentativ este proiectul Prapori (Funeral Flags), realizat între 1961 și 1964. Ansamblul, prezentat la Gent într-o configurație monumentală, reunește 53 de piese autonome. Referința la steagurile funerare evocă ritualuri ale trecerii și comemorării, în timp ce tehnicile tradiționale sunt transformate într-o compoziție artistică de amploare. Obiectele își depășesc astfel funcția inițială și devin forme prin care memoria este reorganizată și făcută vizibilă.

În această lucrare se întâlnesc două temporalități: timpul tradiției, în care gesturile se transmit între generații, și timpul artei, în care formele moștenite sunt reconfigurate și primesc noi interpretări. Arta păstrează ceva din tradiție, dar o și modifică; conservă un gest, schimbându-i totodată condițiile de existență.

În contextul politic al României comuniste, autonomia unei asemenea practici poate fi înțeleasă și ca formă de rezistență. Nu neapărat prin confruntare directă, ci prin menținerea unor moduri de a crea și de a transmite sens care nu se lasă complet absorbite de discursurile oficiale.

Materia, comunitatea și durată

Un aspect definitoriu al operei Anei Lupaș este refuzul de a limita lucrarea la un obiect stabil și autonom. Unele dintre proiectele sale monumentale au implicat colaborarea cu comunități locale și intervenții în afara spațiului instituțional al artei. În asemenea situații, opera include nu doar obiectul final, ci și procesele, relațiile, acțiunile și urmele documentare care au făcut-o posibilă.

Humid Installation (1970), realizată în aer liber la Mărgău, ilustrează această relație directă cu mediul și cu transformările materiei. Vremea, umiditatea și degradarea nu sunt simple accidente exterioare, ci fac parte din condițiile de existență ale lucrării.

Astfel de practici ridică o întrebare esențială pentru conservarea artei contemporane: ce trebuie păstrat atunci când opera depinde de un proces care nu poate fi oprit? Obiectul, documentația, memoria participanților sau posibilitatea de a reactiva gestul inițial? Uneori supraviețuiește o configurație materială, alteori o arhivă sau, mai ales, o idee care poate fi reactivată în contexte diferite.

Timpul nu acționează, așadar, doar asupra operei, din exterior, ci îi determină structura și îi modifică statutul. O lucrare concepută în anii 1960 poate fi citită astăzi prin prisma ecologiei, a relațiilor comunitare sau a patrimoniului imaterial, fără ca aceste interpretări să îi epuizeze sensul inițial. Fiecare nouă prezentare redeschide opera către alte întrebări și alte forme de receptare.

Ana Lupaș și Mircea Spătaru: memoria unei relații

Expoziția On Ritual Time reconstruiește un drum ritualic care nu putea fi imaginat fără lucrările lui Mircea Spătaru. Prezența lucrărilor lui extinde tema timpului dincolo de istoria artei și de transmiterea tradiției. Partenerul de viață al artistei, dispărut în 2011, este restituit privirii ca prezență într-o relație profesională, afectivă și spirituală ale cărei urme continuă să se manifeste prin intermediul artei.

În explicația sa asupra conceptului expozițional, curatoarea Tanja Boon subliniază că apropierea dintre cei doi artiști nu trebuie înțeleasă neapărat ca un dialog artistic direct, ci mai degrabă ca o întâlnire a unor preocupări fundamentale, care traversează opera ambilor:

„Dialogul are la bază preocuparea constantă, de-a lungul întregii vieți, a Anei Lupaș pentru cunoașterea ancestrală, tradițiile spirituale și practicile ritualice. Prin intermediul lucrărilor realizate de Lupaș începând cu anii 1960, sunt explorate teme fundamentale precum memoria culturală, transmiterea moștenirii și legăturile umane. Treptat, aceste preocupări capătă o dimensiune personală prin recontextualizarea unor lucrări existente, integrate într-o scenografie cu valențe spirituale, precum și prin includerea unor lucrări semnate de S P A T A R U. Această abordare evocă caracterul ritualic al expoziției înseși, concepută ca un act de comemorare.

Mai degrabă decât să sugereze un dialog artistic direct între cei doi artiști, deși au existat colaborări între ei, expoziția aduce în prim-plan un teritoriu comun de preocupări: viața și caracterul ei efemer, trauma colectivă și experimentul artistic în condiții politice dificile. Ambii artiști și-au construit identități artistice distincte: în timp ce S P A T A R U a lucrat în strânsă legătură cu tradițiile moderniste, Lupaș a făcut pași mai hotărâți către avangardă.”

Alăturarea operelor celor doi artiști deschide o reflecție asupra felului în care arta păstrează urmele unei relații după dispariția unuia dintre cei care au creat-o. Lucrările devin martori ai unor vieți intersectate, fără ca diferențele dintre practicile artistice să fie anulate.

Dincolo de povestea personală, interesul acestei însoțiri curatoriale constă în posibilitatea de a observa convergențe și diferențe, forme distincte de experiment și moduri diferite de a aborda raportul dintre materie, memorie și existență. Relația nu devine o explicație totală a operei, ci un context suplimentar de interpretare. Ceea ce se păstrează nu este o prezență intactă, ci o rețea de obiecte, gesturi și semnificații care continuă să lege trecutul de prezent.

Muzeul ca spațiu al rememorării

Orice retrospectivă presupune o selecție și o reconstrucție: anumite lucrări sunt recuperate, altele rămân în afara prezentării, iar legăturile dintre ele sunt reconfigurate printr-o nouă ordine. În cazul expoziției On Ritual Time, acest gest curatorial reflectă chiar tema expoziției. A selecta, a alătura și a expune înseamnă a crea condițiile unei reveniri.

Muzeul nu poate reconstitui integral contextul în care au apărut lucrările și nici nu poate recupera toate experiențele celor implicați în proiectele artistei. Poate însă pune în circulație urmele lor și le poate oferi noi posibilități de lectură. Trecutul nu este doar depozitat, ci reactivat.

Prin această primă prezentare de amploare în Belgia, opera Anei Lupaș își urmează drumul într-un context internațional care încearcă să lărgească narațiunile consacrate ale artei contemporane. Practica sa demonstrează că istoria neoavangardei nu poate fi explicată exclusiv prin evoluțiile din Europa Occidentală și America de Nord, ci trebuie înțeleasă și prin experiențele artistice dezvoltate în contexte istorice și politice diferite.

Expoziția este însoțită de o monografie dedicată operei artistei, publicată în colaborare de S.M.A.K., Stedelijk Museum din Amsterdam și Kunstmuseum Liechtenstein. Volumul prelungește demersul expozițional dincolo de durata sa fizică și oferă un cadru de cercetare și documentare pentru o operă care nu poate fi înțeleasă doar prin intermediul obiectelor expuse.

Credite fotografice: Installation view, Ana Lupas & S P A T A R U, On Ritual Time, 2026, S.M.A.K., Ghent. Photo: Dirk Pauwels.