Expoziția Uncommon Denominators, prezentată la galeria Himera din Timișoara și curatoriată de Norbert Filep, unde au expus artiștii Robert Andacs, Anastasia Dumitrescu, Daniela Pălimariu, Mara Cucu și Tiziana Cellino, se construiește în jurul a două concepte centrale: autonomia lucrărilor și ideea de anti-dialog. În loc să se întâlnească într-un punct comun, cele cinci practici artistice coexistă ca prezențe independente, fiecare ocupându-și propriul teritoriu vizual și conceptual. Între lucrări nu se naște o convergență, ci o tensiune subtilă, un anti-dialog care pune în valoare diferența. În acest spațiu al contrastelor, fiecare lucrare își afirmă singularitatea, iar expoziția devine un câmp deschis al perspectivelor paralele.

Această logică a diferenței poate fi înțeleasă și prin analogie cu modul în care anumite curente artistice s-au dezvoltat istoric. De multe ori, noi direcții estetice au apărut prin desprinderea dintr-un curent anterior: de exemplu, pointilismul s-a născut din interiorul impresionismului, iar cubo-futurismul a generat ulterior rayonismul. Deși aceste mișcări coexistau în același context istoric, ele funcționau ca direcții autonome, fiecare dezvoltându-și propriul limbaj vizual și propriile principii.

În mod similar, diversitatea mediilor artistice din expoziție produce o ușoară separare a practicilor, idee care amintește de poziția criticului de artă Clement Greenberg, potrivit căruia „fiecare mediu artistic are propriile legi, iar amestecarea lor arbitrară poate dilua experiența estetică”. În contrast cu această perspectivă modernistă, expozițiile de artă contemporană tind să depășească astfel de delimitări, punând sub semnul întrebării existența unor reguli fixe. În această direcție se înscrie și teoria instituțională a artei formulată de filosoful George Dickie, conform căreia statutul de operă de artă este conferit de contextul instituțional al artei — curatorii, muzeele și sistemul artistic în ansamblu având rolul de a legitima un obiect ca fiind artă.

Prin urmare, expoziția își construiește coerența într-un mod actual, dezvoltând conceptul diferenței într-o structură care nu impune o unitate rigidă, ci permite existența unor direcții multiple. În fața unei lucrări de artă, privitorul produce inevitabil propriul său sens, construind mental o poveste care poate lega lucrările între ele. La o primă vedere, diferențele dintre lucrări pot părea determinate în principal de mediul artistic utilizat. Un posibil răspuns ar fi tocmai această diferență vizibilă a mediilor artistice; însă, la o privire mai atentă, se pot observa și variații conceptuale, tehnice sau stilistice care evidențiază singularitatea fiecărei lucrări și contribuie la experiența complexă a expoziției.

Referindu-mă și la celălalt concept al expoziției, acela de autonomie a fiecărei lucrări, acesta poate fi asociat cu ideea de „semnătură artistică”, o lucrare emblematică care poate fi expusă singură într-o galerie de artă. Numeroase exemple din istoria artei demonstrează această formă de singularitate. Un caz cunoscut este lucrarea „The Starry Night” de Vincent van Gogh, care, în cadrul Muzeului de Artă Modernă (Museum of Modern Art) din New York, a fost expusă uneori într-un spațiu dedicat, pentru a permite vizitatorilor să o observe în detaliu și pentru a evidenția importanța ei istorică și estetică.

Numitorul comun este prezentat în sens invers, nu împreună ca un tot unitar, lucrările, deși alăturate, oferă ideea de spațiu personal, în care fiecare lucrare își afirmă identitatea. De exemplu, Robert Andacs prezintă un spațiu deschis care conține structurile geometrice ale locuinței, pictate în spiritul păstos al cuțitului de paletă. My house feels heavy at dawn, Come between my walls ne invită să pătrundem în interiorul locuinței, în sens metaforic în  interiorul practicii artistice și să descoperim cercetarea care a stat la baza creației. Pentru un artist vizual, pereții devin memoria spațiului — păstrând urme, straturi și istorie — și, în același timp, evocă ideea de origine și apartenență.

În antiteză, lucrările fotografice ale Anastasiei Dumitrescu investighează relația dintre timp, memorie și imagine, timpul reprezentând în artă perioada creației, moment în care artistul stă singur în atelier și își concepe lucrarea. Artista surprinde ideea de spațiu temporal prin relația dintre instantaneul fotografic și memoria elementelor fotografiate, al căror timp este încă în proces de sedimentare și transformare. Acest concept este compatibil și cu ideea de proces de tranziție personală a artistului. Lucrarea realizată la începutul parcursului său devine un punct de pornire pentru evoluția ulterioară, iar anumite motive sau tehnici dezvoltate atunci se transformă treptat într-o semnătură artistică. Etapele de schimbare prin care trece pot deveni un stil personal, precum perioada albastră a lui Picasso, când direcția sa artistică începea să primească o identitate distinctă.

Lucrările Danielei Pălimariu pornesc de la o idee simplă: instrucțiunile pentru realizarea ambalajelor. Ea nu pliază obiectul ca în origami, ci îl „desface” sau îl interpretează invers, astfel desenul inițial al obiectului utilitar devine din nou element central, prezentat ca o formă articulată și de sine stătătoare. Forma originală a ambalajului, concepută ca desen tehnic, se transformă astfel într-un obiect artistic. Asemănător lui Robert Andacs, desenul tehnic al Danielei nu este unul clasic: Andacs nu creează o perspectivă tradițională, ci o idee de spațiu conceptual, iar pentru Daniela desenul tehnic este doar elementul ajutător în construcția desenului final. 

Obiectele Marei Cucu par a fi scoase dintr-un spațiu ultra-dimensional, un fel de tesseract în care planul bidimensional al unei picturalități subtile interferează cu duritatea materiei porțelanului, sau, în caz contrar, cu fragilitatea penelor, ambele traduse printr-o pictură fotografică, plasând privitorul într-o interogare constantă a dimensiunii dobândite în imaginea pictată. Mara Cucu apelează la conceptul de rafinament în artă, o reprezentare aproape fotografică a unor elemente asociate în istoria artei și în simbolistică cu feminitatea, obiecte precum porțelanul și penele. În trecut, obiectele din porțelan (cești, figurine, servicii de ceai) erau legate de spațiul domestic și de activități considerate „feminine” în cultura europeană. În această pictură, obiectul din porțelan este încadrat într-un fel de ramă geometrică, care accentuează forma de floare din care se scurge un lichid. Obiectul nu este amplasat pe o suprafață delimitată, cele două accente de culoare încercând să creeze o perspectivă a orientării în spațiu.

Cel de-al doilea obiect, pana pare că doarme sub un tablou care stilizează un shuriken ( o stea ninja). Cele două elemente contrastează puternic, shurikenul este agilitate, iar pana este sensibilitate, o compoziție care delimitează foarte bine conceptul de autonomie, dar de data aceasta într-o lucrare. 

Tiziana Cellino, spre deosebire de Mara Cucu, utilizează gesturi spontane care provin din fluiditatea materiei picturale asociată cu un dans al plasmei din flăcările extrem de fierbinți.

Artista pare că studiază etapele de aplicare a culorii pe pânză, fiecare pensulație reflectând un gest provenit din observația unor dinamici naturale ale mișcării. Deși mișcarea fluidă a vopselei amintește de energia și instabilitatea flăcărilor, Tiziana nu se limitează la o paletă cromatică dominată de roșu, evitând reprezentarea directă a focului și transformând astfel lucrarea într-un obiect artistic cu valențe conceptuale. Tușele de negru și gri subminează conceptul clasic al etapizării procesului de lucru, orientând atenția către experiența imediată a actului creator, unde accentul cade pe trăirea momentului, nu pe rezultatul final.

Expoziția Uncommon Denominators nu pornește de la ideea clasică a unui concept curatorial și nu pune accent pe crearea unei fuziuni estetice între lucrări. Dimpotrivă, prin opere aflate într-un anti-dialog, se conturează un numitor comun al artei: dorința artiștilor de a vorbi prin intermediul lucrărilor lor. Personalitatea fiecărei piese se completează prin raportare la lucrarea alăturată, demonstrând că practicile artistice multiple nu urmăresc întotdeauna unificarea, ci coexistența într-un spațiu comun.

Foto credit: galeria Himera