RELATOPIA, proiect multidisciplinar despre viața de cuplu și familie al Asociației VAR, și-a reunit, după șase luni de documentare și creație artistică, toate structurile sale narative într-un eveniment expozițional itinerant. Expoziția a călătorit din București (Galeria 030202 & Teatrul de Comedie – Sala Nouă) la Iași (Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, la Baia Turcească) și Katerini (în parteneriat cu Olympolis Art Project și Public Library), în perioada 30 septembrie – 11 octombrie,  prezentând un produs artistic colectiv, ce reflectă viziunea artiștilor proiectului asupra condiției postmoderne a iubirii și conviețuirii, modelată de contradicțiile și tensiunile culturale ale prezentului.

Proiectul, derulat din martie până în octombrie 2025, a propus un fel de explorare a utopiilor relaționale, pornind de la documentarea din arhive, o rezidență de creație și conturarea unor lucrări colaborative romantice, nostalgice sau ironice, care s-au alcătuit în expoziția colectivă, oferind publicului o experiență imersivă ce invită la un dialog despre idealurile iubirii și realitatea trăită. Un tărâm iluzoriu, utopic al relaționării am descoperit vizitând expoziția de la București, un tărâm ce s-a dezvăluit prin contradicții și mult umor.

foto: Andu Dumitrescu

Dinamica serii a reflectat preocupările și provocările artiștilor prin diversitate: fiecare s-a apropiat de tema relaționării prin prisma propriei practici sau prin experimentarea de noi limbaje artistice, căutând să rezoneze cu demersul comun, integrându-se apoi într-o complexitate conturată de experiența curatorului Andu Dumitrescu. Un artist complet, cu o vibrație degajată, mereu în căutarea a ceea ce e relevant și provocator în artă, Andu mi-a răspuns la câteva întrebări legate de proiect.

Întrebat cum a gândit și a construit conceptul curatorial, Andu mi-a răspuns că a pornit de la conceptul proiectului, adăugând ulterior celelalte componente bazate pe evoluția lucrărilor și pe corelarea cu spațiile diferite în care s-a expus. Periplul Relatopia a făcut ca fiecare spațiu din fiecare oraș să fie diferit, astfel a trebuit ca de fiecare dată să recompună ansamblul de la zero, fără a periclita sensul inițial. Prin contactul direct cu publicul și prin reacțiile acestuia reconfigurarea permanentă și-a găsit o formă validantă, în acord cu intențiile curatoriale.

În ceea ce privește transformarea lucrărilor din stadiul de concept în contur, formă și materialitate, Andu a ajutat artiștii și în procesul creativ: „Sunt obișnuit ca, aproape în același timp în care apare ideea, să caut și soluția prin care o pot pune în practică. Pare cea mai corectă raportare ținând cont de felul în care existăm astăzi. Pare că timpul visării s-a scurs.”

Însă cu modestie acesta spune că a încercat să-și facă cât mai puțin simțită prezența:  „Nu știu cât de mentor am fost și dacă am fost. Fără să cosmetizez deloc situația, aș spune că am comunicat rezonabil. De cele mai multe ori, ceea ce lipsea erau soluțiile care să ducă lucrările până la capăt. Multe proiecte rămâneau într-un fel de suspensie, nu erau irealizabile, dar nici pregătite să se materializeze. Uneori am fost… surprins.” Experiența rezidenței nu i-a adus o schimbare fundamentală în modul în care percepe conviețuirea, ci mai degrabă o confirmare: Mi s-a confirmat că ceea ce credeam deja că fac gresit, este într-adevăr greșit. Iar legat de ce ar face diferit, dacă ar repeta experiența, artistul a spus că și-ar acorda mai mult timp.

foto: Crina Păsculescu

Prin reușita acestui plan curatorial, plasticitatea și energia compozițională a lucrărilor te primeau în cadrul unor conexiuni emoționale, concepte și tensiuni ce marcau tocmai fisurile și fragilitățile dintr-o relație. Experiențele, fie perceptive, prin sunet sau atingere, fie cele bazate pe contact, interacțiune sau gamificare, alături de cele evocative, suprapuse și conceptuale, susțineau împreună o arhivă afectivă irepetabilă, amplificată de emoție.

Mecanisme emoționale ale abuzului și toxicității sau cele marcate de afecțiune și grijă apăreau scenarizate într-un album cu o dublă perspectivă, Față/Verso, ilustrate, de artistele Vero Nica și Alina Tofan, ca reprezentări ale unor conexiuni și împrejurări diferite ale iubirii. Dacă Alina Tofan a ales să exploreze modul în care dragostea poate genera suferință (Love Hurts), Vero Nica, inspirată de o serie de ilustrații descoperite în timpul documentării, ale artistei Kim Casali (1970), a surprins semnele subtile lăsate de gesturile de afecțiune dintr-o relație, acele mici detalii care definesc apropierea, grija, acceptarea vulnerabilităților și intimitatea dintre parteneri.

Fie că vorbim despre iubiri spontane și intense, excepționale, fie despre cele construite pe compatibilitate, stabilitate și stiluri de viață comune, ele pot fi privite ca expresii ale intimității împărtășite sau ale emoțiilor trăite în corp. Corporalitatea devine astfel elementul comun al unor lucrări, funcționând ca zonă somatică, ca prelungire a afectului către celălalt, ca spațiu de întâlnire între interior și exterior, corpul ca scenă sau instrument al iubirii.

Lucrarea Stomac pentru fluturii mei este un video-performance realizat în cadrul rezidenței de la Câmpul Cetății, avându-i ca performeri pe artiști, după un concept semnat de Alina Tofan. Proiectul se construiește în jurul ideii de ecosistem al corpului, perceput subiectiv și încărcat de straturi de sens și profunzime emoțională, un corp care funcționează atât ca forță creatoare, cât și ca forță distructivă.

Un alt element sesizat în întregul expozițional, dincolo de dimensiunea corporală, a fost jocul, explorat într-o cheie ludică sau amuzantă, fie că făcea referire la sexualitate, la concordanțe și configurații provizorii cu diferite dinamici generate de lumini,  la materiale reziduale ale conviețuirii sau la reflexii în oglinzi aburite, reprezentând suportul temporar de vizibilitate al relației, suprapuneri de drame invizibile.

În instalația textil-sonoră Înlănțuire, iubirea poate fi o plasă de siguranță sau o capcană, iar artiștii Cuzina și Constantin Axinte Amza au propus o incursiune într-un viitor apropiat, în care inteligența artificială devine capabilă să controleze conștiințe și să propună o conversație intimă.

Sunetul a circulat printre memorie și spații cronologice diferite în lucrarea interactivă Fețe de Împrumut a artistului vizual Alexandru Claudiu Maxim, realizată împreună cu dramaturgii Daniel Oltean și Oana Hodade, regizoarea Alice Oșlobanu, performerii Lucian Pavel, Otilia Panainte, Filip Popescu, Vero Nica, precum și designerul de sunet Ana Teodora Popa și Maria Bianca. Ana  ne-a spus că sunetul poveștilor a funcționat ca un portal între timpuri diferite, o călătorie în timp care activează trăiri, straturi diverse de amintiri și percepții.

Foto: Crina Păsculescu

În această lucrare complexă, inovatoare și de pionierat, imagistica epocii comuniste, obținută prin documentare, s-a întâlnit cu povești contemporane, iar aceste două componente care traversează timpul au fost armonizate cu ajutorul inteligenței artificiale. Actorii au interpretat într-o manieră neutră, minim expresivă, fără mișcări exagerate, concentrându-se strict pe microexpresii, dând startul pentru o abordare inedită în actorie. Regizoarea Alice Oșlobanu a avut un rol important aici, căci prin testarea cu inteligența artificială, probele presupuneau o rigiditate a corpului, astfel încât expresia să se transmită exclusiv prin mimică și privire. Testarea celor mai potrivite expresii permitea identificarea și valorificarea gesturilor și microexpresiilor care funcționau cel mai bine în comunicarea vizuală.

Scopul a fost ca artistul Alexandru Claudiu Maxim să poată prelua cât mai mult din interpretarea actorilor și să creeze o nouă realitate performativă, fidelă interacțiunilor umane, dar reinterpretată prin tehnologie.

Personal consider că boții, cu care a lucrat Alexandru, reprezintă un nou standard în artele performative. Artistul mi-a spus că tehnologia nu falsifică realitatea, ci o emulează, oferind posibilitatea de a da viață trecutului sau de a construi realități alternative, păstrând totodată autenticitatea interacțiunilor umane, iar procesul păstrează controlul în mâinile umane.

Pentru a păstra efectul itinerant al expoziției, lucrarea Conviețuire (in progres), aparținând artiștilor Vero Nica și Andu Dumitrescu, a deschis spațiul spre o lucrare colectivă prin implicarea publicului. O pagină albă în care vizitatorii puteau lăsa un semn grafic sau desen, care să reflecteze asupra conviețuirii, ironic, critic sau jucăuș, cu propria viziune asupra cuplului, familiei, relațiilor, cu stereotipurile și credințele comune. Periplul de la București la Iași și apoi la Katerini a făcut ca aceste contribuții să contureze o hartă, sub forma unui traseu vizual participativ, în care fiecare semn se adaugă la o geografie colectivă a gândurilor, memoriei și poveștilor de iubire, devenind, în cele din urmă, universale.

Foto: Crina Păsculescu

Un alt instrument ludic, participativ și memorabil a fost kit-ul conviețuirii, care a fost descoperit performativ de vizitatorii expoziției, unii dintre ei având șansa de a-l câștiga prin tragere la sorți. Văzut ca o modalitate de explorare în cuplu, componentele kit-ului sunt mici cadouri prin care o viață în doi poate fi mai jucăușă și mai exploratorie, încurajând conexiunea dintre parteneri.

Foto: Crina Păsculescu / elemente din kit

În mod particular, experiența RELATOPIA a arătat că procesul colectiv și interactiv poate amplifica dimensiunea afectivă a creației, transformând vizitatorul expoziției în participant activ, iar tehnologia a arătat cât de mult se poate extinde în artă, ca un catalizator care pune în valoare expresivitatea și subtilitățile interacțiunilor umane.

Astfel, RELATOPIA 2025 rămâne o platformă vie de experiment artistic, unde trecutul, prezentul și viitorul s-au intersectat afectiv și colectiv, provocând publicul la o reflecție critică asupra complexității relaționale dintr-o conviețuire.

Artiști expozanți: Andu Dumitrescu, Cuzina, Alina Tofan, Vero Nica, Jenniffer Corrales, Constantin Axinte Amza, Mihaela Lungu, Cătălina Moisă.

RELATOPIA 2025 poate fi descoperită aici: https://matched-society.com/

Proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național AFCN și susținut de AMIQ Consulting. Acest proiect nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Responsabilitatea aparține în întregime beneficiarului finanțării.

(Foto: Crina Păsculescu / Galeria Atelier 030202)