În 2016, când am curatoriat primul solo show în România semnat de Gabriela Bodin, ‘Retention’, la ARCUB, am publicat un dialog în revista ’22’ – ‘O poezie a însingurării’. L-am revăzut de curând, în încercarea de a surprinde elementele evolutive ale expresiei sale artistice, pentru că șase ani (dintre care doi de izolare) pot fi o eternitate a căutărilor și regasirilor, dar și un excelent decantor de emoții, de tehnici, un șir de experiențe umane și estetice care pot schimba fundamental viziunea unui artist.
Așadar, ce a păstrat și ce a schimbat GB în arta sa, de la ultima serie de întâlniri cu publicul din România?
A păstrat, fără îndoială, toate elementele care fac lucrările sale atât de puternice: stilul fragmentat al alcătuirii personajelor sale, indiferent ca sunt portrete sau full bodies, că sunt sau nu însoțite de elemente de fundal. A păstrat paleta restrânsă și austeră de culori, tehnica aplicării succesive a straturilor, combinarea suprafețelor mate și lucioase, obținută prin folosirea ocazionala a vopselelor industriale, volumetria excepțională a compozițiilor.
A păstrat forța extraordinara a expresiei și copleșitoarea singurătate a caracterelor, chiar și când acestea sunt însoțite. A păstrat misterul, imaterialitatea, atmosfera de ‘alta lume’, tema alienarii, pe care a dezvoltat-o în declinari multiple.
GB e un copil al exilului, iar arta sa explorează extensiv temele fragilității individului și traumei personale. Nu întâmplător, atât de mulți copii ii populează lucrările. Nu sunt un simbol al inocenței, ci al fragilității : aflați la vârsta marilor emoții, sunt reprezentarea fricilor, angoaselor, presimțirii unui pericol iminent. Izolarea, abandonul, resemnarea sunt încă temele centrale ale lucrărilor sale.
‘În arta mea, exprim un mod foarte per­sonal de a vedea realitatea. Am muncit şi muncesc foarte mult ca să creez un stil recognoscibil, tehnica plastică se ba­zează pe adăugarea multor straturi de cu­loare cu textură transparentă, care aco­peră liniile de bază și construiesc mi­nuţios şi treptat volumele. Pictez pielea per­sonajelor ton pe ton, în direcţie ver­ti­cală, plecând de la baza albă a pânzei. Multe persoane îmi spun că realizez chi­puri fără ochi, dar nu este aşa. Pornesc de la o imagine clară, pe care o acopăr treptat cu straturi de culoare, obiectivul meu fiind eliminarea contururilor evi­dente. Accentuez anumite părţi cu pete de culoare mai concentrate (roşu de cad­miu, vermilion, roşu Tizian), cu scopul de a crea un efect de perspectivă şi, încă şi mai important pentru acest obiectiv, fo­lo­sesc mici doze de flatting şi în final linii albe.  Portretele mele sunt și ele o ilustrare a degradării în timp. Chiar straturile de culoare succesiv su­prapuse au o simbolistică legată de transformare şi degradare“, îmi spunea Gabriela, cu șase ani în urmă.
Ce s-a schimbat, însă? Bodin a continuat să experimenteze. Lucrările sale se apropie încă și mai mult de sugestia senzorială, de sinestezie – metamorfoza, transferul și amestecul percepțiilor pe care cele cinci simțuri ni le transmit. Formele, contururile devin neimportante în raport cu starea, cu senzația, cu emoția. Îndepărtarea de arta tradițional figurativă îi lasă artistei și  libertatea experimentului cu zona pictată, căci multe dintre compozițiile sale recente ignoră limitele clare ale suportului, acoperind doar parțial suprafața.
‘Pavilionul’ e o cronică lirică. Titlul e inspirat de cunoscutul roman al lui Soljenitin, ‘Pavilionul Cancerosilor’, căci Bodin explorează, într-o succesiune de lucrări recente, relativitatea și non antagonismul, ba chiar coexistența binelui cu răul, urâtului cu frumosul, efemerului cu eternitatea.
Personajele sunt voit inexpresive, căci focusul autoarei nu e orientat către certitudine, ci către nesiguranță. Nimic nu e sigur, nimic nu e trainic, nimic nu e precis. ‘Pavilionul’ e un spațiu al incertitudinii, ca ‘zona’ din ‘Călăuza’, în care inadaptarea devine forță motrice într-un spațiu al pericolului perpetuu.