„Pe copertă se văd niște tineri care dansează hora în jurul pantlicelor unui arminden care zboară în vânt. Grupul de tineri este alcătuit din figuri tăiate din fotografii vechi, iar haina lor, ca și pantlicele care se leagănă, sunt tot din bucăți de hârtie tăiate.

Așa cum bine se știe, tradiția seculară a punerii armindenilor este de fapt salutarea înnoirii naturii și a dragostei a cărei dată poate nu e întâmplător identică cu ziua liberă pe care mișcările muncitorești au reușit să o primească din partea puterii. Tradiția populară, demonstrația oficială sau poveștile familiale se întâlnesc într-o scenă pentru că ei sondează cel mai mic multiplu comun al memoriei. Sărbătorile sunt legate de memorie prin rolul lor important și prin repetarea lor sistematică – prin aceasta, ele se pot întoarce la momentele unui eveniment din trecut. Sărbătoarea și memoria subliniază sentimentul unui om că el aparține la o comunitate: poate fi vorba atât despre un grup minuscul, cum este familia, cât și despre un partid care vrea să-și impună legitimitatea lui politică prin simboluri și ritualuri de sărbătoare.

Cu toate că ritualurile pot fi foarte deosebite în funcție de sărbători, exercițiile de gen sau sociale care le aparțin sunt ușor de identificat: altfel, sarcina unei femei cu ocazia punerii armindenului, marșarea disciplinată a unui muncitor care duce o pancartă sau discursul pe care îl ține un politician poporului de la tribună. Rolurile în care ne distribuie societatea le învățăm, le trăim sau ne identificăm cu ele, dar se poate și să le refuzăm, în orice caz, suntem în relație cu ele.

Pe o poză pe care nepoata a găsit-o nu cu mult timp în urmă, bunica lui Mária Chilf a marșat pe străzile Budapestei îmbrăcată în haină maghiară de sărbătoare, purtând mănuși lungi albe, iar pe cap tiara. Haina pe care bunica a purtat-o când guvernatorul Miklós Horthy a marșat în Tg. Mureș și despre care ne dă veste și o poză găsită în arhiva familiară, a ajuns la Mária pe niște căi aventuroase. Purtarea într-un spațiu urban a amintirii obiectivate de la care a pornit cercetarea istoriei de familie este un exercițiu performativ de căutare a identității, o încercare de a face legătura între diferite fâșii temporale, locuri geografice și politice, povești. Pentru Mária Chilf, purtarea hainei maghiare de sărbătoare este de fapt o identificare cu o identitate, în același timp însă ea nu sesolidarizează doar cu strămoșul ei, ci și cu femeile care au căzut deja din memoria istorică sau nici n-au intrat vreodată acolo, și care cară niște pungi pline de diverse lucruri. Astfel, marșul individual de la Budapesta devine transformarea unui ritual al imaginarului colectiv.

Apoi, pornesc la drum și alții. La fel, și ei marșează pășind peste timpuri și spații, dar scopul lor este necunoscut cu toate că merg în aceeași direcție. Figurile de hârtie organizate pe suprafața de acvarelă sunt protagoniștii marșului de sărbătoare grandioase care sintetizează epocile diferite ale istoriei maghiare. Aici se întâlnesc membrii familiei cu niște personaje sau personalități cunoscute, printre care pictorul Pál Szinyei Merse, cel mai bun fotbalist maghiar al tuturor timpurilor, futbaliștii Echipei de Aur, aparatcikul Aczél György, președintele János Kádár și soția lui care îi șoptește ceva la ureche, pictorița Judit Reigl, scriitorul Pál Závada și mulți alții. Protagoniștii aleși cu grijă și puși unul lângă altul pășesc în spațiul unui panou istoric monumental pe care parcă dezvelirea unei statui care se transformă într-o scenă neînsemnată dirijată din spate îl articulează, apărând astfel diferite stații (istorice). (Re)constituirea istoriei se face nu numai prin jocul cu protagoniștii, ci și prin acela cu proporțiile: scopul manipulării timpului și a spațiului este experimentul cu privire la modurile de interpretare a narativelor direcționate. În fluxul memoriei colective care întrețes evenimentele se articulează mai mult întrebările intime și personale decât sunetul trâmbițelor care cheamă la sărbătoare.

(Anti)tabloul istoric intră în dispută cu imaginea memoriei colective care e creată deseori ideologic: Chilf taie aceste spații construite în timp ce creează mereu noi, iar prin tăieturile făcute pe poze subliniază caracterul fărâmițat al memoriei. În seria Marșuri se înfăptuiesc întâlniri istorice imposibile, dar în alte lucrări ea creează alte constelații relaționale prin tăierea pozelor și „lucrând pe” rude. Prin redesenarea și tăierea pozelor se creează modele familiare noi, cu niște pretenții și dorințe prin care devine posibilă căutarea spațiilor, situațiilor și rolurilor care pot fi apropriate.

Chilf a început să lucreze cu tehnica sintetizării acvarelei cu tăieturile din poze, cu desenul fotografic și cu colajul foto de la mijlocul anilor 2010. Într-un articol, istoricul de artă și activistul Lucy R. Lippard interpretează estetica colajului ca fiind un exercițiu feminist care „asamblează lucrurile fără a le fura identitatea”. Colajul folosește conștiința politică ca un material de lipire prin care diferitele bucățele pot fi combinate într-o ordine nouă, un sistem nou. Tehnica colajului face posibilă mișcarea relațiilor, asamblarea lor stratificată sau orizontală, lipirea lor și dispensarea lor. Lucrările lui Chilf, care sunt ironice și se bazează pe contraste vizuale, nu prezintă prezentul concret, ci mai curând posibilitățile prin dezasamblări și reasamblări. Tăierea și acvarela nu sunt doar o tehnică pe care artista o utilizează în mod consecvent, ci o parte dintr-un proces de înțelegere. Un experiment prin care artistul încearcă să-și găsească locul lui în lume prin încercările consecutive de a îl înțelege. Lucrările ei din hârtie relatează povești în care ea pune în scenă relațiile fluide, în același timp complexe ale caracterului fluid și fărâmițat al memoriei și al prezentului. Iar poveștile acestea pot fi acompaniate fie de trâmbițe victorioase, fie de șoapte înăbușite.”

Eszter Lázár