„În sculptura lui Gábor Hunor Veress augmentarea și accentuarea sunt opțiuni estetice și comunicaționale conștiente. Cu aceste mijloace, artistul se străduie să sporească forța expresivă, respectiv să intensifice efectul sentimental și psihologic. În retorica lui plastică recurge la gesturi dramatice care vizează generarea caracterului memorabil și evidențierea conținutului esențial.

Veress reacționează în primul rând printr-o atitudine cognitivă la mediul său: la fenomenele sociale, la structurile de putere și la normele culturale. Viziunea lui critică este impregnată atât cu umor, cât și cu introspecție. Lucrările sale sunt deseori dependente de context: interpretarea lor poate fi înlesnită de cunoașterea mediului cultural al artistului, respectiv, în caz ideal, chiar de cunoașterea personală a acestuia.

Artistul se străduie să se mențină în poziția observatorului extern, în timp ce, cu mijloacele sculptorului, demască acele mecanisme ideologice ale propagandei, care influențează opinia publică. În alegerea materialului lucrărilor sale – pe lângă utilizarea clasică a bronzului – este la fel de provocator ca în opțiunile sale tematice.

Veress, care se autodefinește ca fiind un „pseudocreator”, recurge deseori la materialele sintetice care pot fi procurate lesne din zona industrială: polistiren, rășină sintetică, fibră de sticlă, chit auto sau placă OSB. Prin caracterul calitativ al acestor materiale face trimitere de asemenea la superficialitatea cultivată de societatea contemporană, exercitând, într-un fel, un act de critică artistică.

Industria culturală și cultura maselor generează frecvent forme vizuale fugitive și standardizate. Acestea intensifică sentimentul „asta pot să fac și eu” ori „și eu pot fi erou”. La acesta se asociază manipularea emoțională către varii orientări ale pieței, ceea ce generează până la urmă imaginea media globală – și astfel se și conturează deja prezentul îngrijorător.

În acest spațiu cognitiv devin determinante dicotomii cum sunt supraconsumul și reproducția, utilizarea materiei prime și sustenabilitatea, ori toată chestiunea deșeurilor și a ecosistemului.

Se ivește întrebarea: oare am căzut în exagerări?

Pentru a formula potrivit o întrebare, este nevoie de inteligență, însă pentru a găsi la ea răspunsul valabil în momentul actual este neapărat necesar – ca o calitate adăugată – și umorul. Asta pentru că întrebările supreme referitoare la natura lumii nu prea pot avea răspunsuri fără echivoc. Pot fi enumerate argumentele minții, pot fi efectuate demonstrații logice, însă valabilitatea acestora presupune deseori excluderea altor teoreme.

Veress rezumă această tensiune, cu o concizie obraznică, în lucrarea intitulată „Nu îndrăznești…! (You do not dare…!) aka FEROX”. În această stare ireconciliabilă, probabil, nu se mai poate apela la altceva, decât la atributele Sfântului Iosif: acele coordonate morale, care protejează omul în toate timpurile ca să nu se scindeze în sine.

În construcțiile sociale care variază odată cu istoria, chestiunea demodării moralității ajunge periodic în centrul atenției. Aceasta se transformă în ton cu normele actuale, în timp ce valorile se reconsideră: „da” înseamnă uneori „nu”, și nici „like”-ul nu este neapărat un semn al entuziasmului sincer … sau, poate, da?

Dezvoltarea tehnologică ne îndeamnă la formularea unor întrebări etice noi. Dar oare unde se trasează frontierele moralității în artă? Are libertatea artistică vreun hotar? Poate fi imorală o creație artistică? Avem voie să tratăm în artă orice temă?

Probabil ar fi o neghiobie să răspundem din instinct la aceste întrebări. În tot cazul, este bine să avem la noi mereu un buton Esc: suprafața și ergonomia formei sugerează liniște lăuntrică; deja nu mai avem scăpare, dar o „replanificare” din deget este încă posibilă.

Toată lumea să-și păstreze panica. Nu există niciun motiv de calm.

Artistul este în posesia MARELUI BUTON ROȘU… deocamdată.”

Imre Berze, sculptor

Odorheiu Secuiesc, 12. 03. 2026