Articol scris de Robert Manea

Diploma Show (ediția a XI-a: 4-13 octombrie 2024) este o expoziție-festival de artă. Artiștii sunt proaspăt absolvenți ai universităților de arte și teatru din țară și nu numai, iar lucrările expuse fac parte din lucrările de diplomă ale acestora. Au fost 480 de înscrieri, dintre care 145 de artiști selectați, ceea ce ar trebui să ne spună că privirile noastre se vor opri asupra celor mai buni dintre cei mai buni.  Dincolo de șansa de a se lansa pe care acest festival le-o oferă artiștilor, expoziția funcționează, totodată, ca o o mașină a timpului. Putem privi în viitor pentru a aproxima artiștii și tipurile de artă care vor fi defini scena artistică contemporană odată ce noile generații vor deveni din ce în ce mai cunoscute publicului. Atmosfera este plină de veselie, în curtea fostului restaurant CINA, pe Strada Benjamin Franklin, nr. 10 (în care sunt expuse lucrările) desfășurându-se un fel de petrecere cu DJ și barmani. Lucrările sunt expuse pe trei etaje, ordonate în funcție de trei domenii (arte decorative, arte plastice, arhitectură și urbanism) și 18 specializări (arhitectură, arhitectură de interior, peisagistică, urbanism, artă murală, arte grafice, arte textile, ceramică-sticlă-metal, design de produs, design grafic, fashion, foto-video, new media, animație, pedagogie, pictură, scenografie și sculptură).

Am ales aici să scriu despre câteva lucrări care mi s-au întipărit pe retină printr-o temă (identitatea) cu două „variații”  care am simțit că sunt sugestive pentru întregul spațiu expozițional: pe de o parte, fragilitatea identitară resimțită în lucrările de artă și cauzată, poate, de incertitudinile „modernității lichide” (Bauman) în care trăim, de pandemie și de alte crize contemporane; pe de altă parte, subversiunea identitară deopotrivă ca reacție la o lume fragmentată și incertă și ca o soluție care propune deschiderea și incluziunea femeilor și minorităților.

Un artist care mi-a atras atenția de la prima privire în expoziția de la parter a fost Eva Chapkin, cu lucrarea Pervîi Konetz. Este o lucrare care explorează identitatea. O dezgroapă, aș putea spune, așa cum sugerează o fotografie îngropată în nisip… Această lucrare a plecat, potrivit artistului, de la găsirea unui nume aleatoriu într-un carnet de muncă dintr-un magazin de antichități: Victoria Colteanu. Numele, lipsit de semnificație directă, devine, prin imaginația artistică, parte a familiei artistului, determinându-l să scoată de la naftalină arhivele fotografice ale propriei familii, să (re)inventeze o istorie familială care să o conțină și pe anonima fictivă Victoria Colteanu. Dincolo de această poveste, fotografiile alb-negru, care par rănite de uitare, subliniază trecerea timpului și, mai ales, lipsurile memoriei prin modul în care ele au fost înrămate. Rame neconvenționale, care acoperă chipurile persoanelor din fotografii, nisipul de pe fotografia aruncată pe podea, un manual vechi de școală așezat pe o măsuță… Toate m-au făcut să mă simt ca într-un labirint al memoriei și să-mi interoghez propria capacitate de (re)amintire: ce mai știm despre oamenii ale căror fotografii supraviețuiesc până astăzi și ajung, aleatoriu sau nu, până la noi? Într-o vreme a postmemoriei, interogarea propriilor amintiri rămâne, poate, singura salvare. Totodată, această interogare trebuie făcută în mod conștient, fără a ne minți și recunoscând că memoria noastră este fragmentară, slabă și, iată, poate acoperi cele mai importante părți ale chipului unei persoane dragi, așa cum se întâmplă cu ramele fotografiilor lui Eva Chapkin.

Tot despre identitate, memorie și familie pare a fi vorba și în lucrarea Loc liniștit, realizată de Andra Popescu, la categoria de arte plastice – pictură. Imaginile mi-au transmis o stare de spirit stranie, undeva între liniște și neliniște. Căci, așa cum am simțit eu lucrarea artistei, acest loc liniștit ascunde și anumite neliniști, idee pe care mi-o confirmă și textul de sală („Loc liniștit este despre familie. A luat naștere datorită unui eveniment neprevăzut și marcant în familia artistei, ce a ajuns să își conștientizeze importanța legăturilor interpersonale și adevăratele priorități actuale”). Veselia culorilor și inocența peisajelor ce reamintesc copilăria sunt oarecum umbrite de acele chipuri în alb-negru, care par a fi dispărut dintre noi, dar care pot rămâne păstrate în veșnicia memoriei.

Proiecții de Ilinca Mihăilă este o lucrare care pune în lumină, prin diverse tehnici, cum ar fi glasiurile, o serie de corpuri, ceea ce le unește fiind o pendulare între o ființare simplă în lume și o anxietate venită din inconștient. Vedem, de aceea, atât pahare de vin menite să inducă o beție dionisiacă corpurilor surprinse de ochiul artistic, cât și corpuri care parcă suferă de o boală misterioasă sau poate de breșe ale inconștientului în viața cotidiană, dacă e să urmăm linia de interpretare oferită de textul de sală. Este, dacă vreți, un joc cu identitate, o explorare a doi poli de ființare: starea dionisiacă și starea contemplativă.

Dintre lucrările secției de pedagogia artei m-a impresionat, mai ales, Chipuri efemere de Mădălina Necșulescu. Corpuri susținând chipuri șterse, uneori cu frânturi de ziare în locul în care te-ai aștepta să vezi ochi, gură, nas… Scene calde, uneori de familie, de prietenie, iar alteori chipuri singure pe care le poți citi doar prin poziția corpului. Este o pictură în ulei la care artista a lucrat folosind tehnica glasiului, revenind și stergând, efemerizând tot mai mult chipurile unor personaje despre care nu știm nimic. Semnificând „o metaforă pentru cele două lumi care ne caracterizează: lumea exterioară și cea interioară”, chipurile sunt, poate, mai expresive decât dacă ar fi fost neșterse. Forțându-mă să citesc un chip fără a avea avantajul mimicii, m-am văzut nevoit să le simt, mai degrabă decât să le citesc. Să nu încerc să le explic prezența neliniștitoare, ci să-mi dau voie s-o îmbrățișez, căci avem, cu toții, momente în care am prefera să ne putem refugia de vitregia (și ea, la fel de efemeră însă precum aceste chipuri) lumii sub un chip șters & vremelnic…

Chipuri șterse, chipuri efemere, chipuri deformate… Lucrările Iuliei Hlihor, Reflecții palide. O lume în mâinile mele, abordează „problema sinelui” și a exprimării acestuia prin artă. Cum ne putem (re)găsi sinele? Prin experimentarea cu diverse variante posibile ale acestuia, pare a ne șopti artista. Diversitatea de chipuri poate fi interpretată nu numai ca o explorare a identității, ci și ca o invitație către alteritate, către cunoașterea celuilalt.

Alexandra Țecu realizează, de asemenea, o spectaculoasă instalație textilă (Aici trăiesc eu, cea din toate viețile) pe cât de colorată, pe atât de profundă în întrebările pe care le ridică: „Ce înseamnă cuvântul suflet?”. Panourile decorative par a fi investigații chirurgicale ale inimii, depozitare (oare?) ale sufletului? Pășirea în interiorul obiectului tridimensional m-a introdus într-o lume a culorilor vibrante, a textilelor tradiționale, care mă făcea să-mi amintesc de iubirea pe care textilele o conțin, primind-o de la mâinile celor care au lucrat cu dragoste pentru cineva drag. De această dată nu mai vedem niciun chip sau corp, artista invitându-ne să ne uităm direct către inimă, căci „limpede nu vezi decât cu inima” (Exupéry).

„Dedicat celor care dezvoltă un atașament profund pentru obiectele personale”, Artifact de Victoria Rusu mi-a plăcut pentru grija cu care pune în valoare obiecte cotidiene apparent neimportante. O banală cheie de ușă devine, în imaginația artistei, un obiect care transportă ceva din ființa noastră. Cheia de la apartamentul unde locuim poate fi înțeleasă, în acest sens, ca o cheie la cele mai relevante caracteristici pe care le avem. Potrivit textului,  „aceste obiecte devin <<artefacte personale>>, păstrând o parte din personalitatea și istoria purtătorului.”. Sunt obiecte pe care le cărăm zi de zi cu noi prin buzunare, ascunzându-le de ochi indiscreți. Ei bine, artista propune expunerea acestora și, odată cu ele, expunerea curajoasă a identității noastre.

Mi-au plăcut, de asemenea, și lucrările subversive la adresa unei societăți bazate, încă, pe convenții uneori nedrepte, care se răsfrâng, adesea, și în artele vizuale. Portretizarea patriarhală a nudului feminin a fost adesea interogată, de la Ways of seeing până la, acum, numeroasele lucrări teoretice și artistice axate pe ideea de gaze/privire masculină. Ana-Cristina Lupu participă la Diploma cu lucrarea Privilegiul corpului privit, repunând pe masă povestea controversată a nudului feminin în istoria artei europene. Corpurile pictate de artistă sunt subjugate unei dorințe invizibile. Este o disecție a modului de reprezentare a corpurilor feminine, fiind totodată și un manifest nerostit împotriva acestei tradiții patriarhale, căci eu le-am citit în cheia unei ironizări a acestei tradiții care nu-și mai are, demult, locul în cultura noastră. Care este însă „privilegiul” acestor corpuri? Poate tocmai posibilitatea artei contemporane de a pune la îndoială reprezentările patriarhale, misogine, homofobe ș.a.m.d. La o primă privire, corpurile sunt supuse și neprivilegiate. În realitate, supunerea lor este aruncată în aer, devenind o amintire tristă a unor tradiții nedrepte de reprezentarea.

Patriarhatul și misoginia sunt puse sub lupă și de Andreea Grigoraș în sculptura Când cresc mare. Funcționând ca un soi de balansoar cu două locuri, reprezintă o mișcare (la propriu) subversivă la adresa convențiilor patriarhale de distribuire a puterii. Dacă ne-am așeza pe ea, am observa cum mișcările pe care le provocăm (sus-jos) pot funcționa ca o metaforă a puterii. În logica acestei sculpturi, nu numai femeia, ci și bărbatul poate ocupa poziția joasă atunci când femeia se ridică. Puterea nu (mai) este deci statică, ci se distribuie, prin transfer reciproc, de la bărbat la femeie, fiind tocmai ceea ce s-ar întâmpla la propriu dacă ne-am așeza pe „balansoar” împreună cu cineva. Artista nu creează un discurs despre putere (care discurs, cum știm de la Foucault, este în sine o formă de putere), ci îl reprezintă spațial printr-o sculptură-balansoar.

The Drag Tapes de Ana Sassin este, de asemenea, o lucrare care interoghează convențiile sociale, de această dată investigând victimele homofobiei. Artista ne aduce în atenție, prin interviuri cu regine (drag queens) din Cluj, identități multiple, îndemnând totodată la respectarea și acceptarea acestora. Portretele Polaroid fixează în timp aceste imagini, așezându-le chipurile într-o istorie a unei lumi încă emergente în spațiul românesc.

Diploma a fost o experiență deosebită, o cale de a intra în contact cu „cea mai contemporană” artă din toată arta contemporană, în sensul de noi generații de artiști, unii încă nedescoperiți, dar care promit multe. Promit, mai ales, să schimbe anumite convenții pe care, de multe ori, le luăm de-a gata, să interogheze și să valorifice deopotrivă critic și artistic tradițiile de reprezentare artistică.