Roman Tolici, artist cu origini basarabene deja consacrat, nu mai are nevoie de nicio introducere. Cea mai recentă expoziție a sa, New Hope (Noua speranță), își continuă itinerarul și în București, capitala fiind al treilea oraș din cele cinci (Brașov, Timișoara, București, Sibiu, Tulcea) în care aceste lucrări au fost expuse. Curatoriată de Diana Marincu la Galeria Mobius, expoziția a putut fi vizitată în Piața Amzei între 28 martie și 31 mai 2025.

Cu lucrări caracterizate în diverse formule stilistice, de la (hiper)realism (magic) la (supra)realism (fotografic), Tolici propune, de această dată, o reflecție mai adâncă asupra unor probleme actuale de mediu. Diana Marincu menționează, în textul curatorial intitulat sugestiv Interregn – Interimatul speranței și viitorul adevărului, mai multe chei teoretice de înțelegere a acestei noi expoziții, care sporește, încă o dată, complexitatea viziunii artistice, de la interregunum (Antonio Gramsci) și mitologiile barthesiene la postumanism, așezate în peisaje ce aparțin unei distopii a Capitalocenului sau Petrocapitalismului, chiar al Electrocapitalismului (citat din textul curatorial).

Dincolo însă de nenumăratele nuanțe teoretice, care pot face obiectul unui întreg studiu, se observă complexitatea tematică a acestei expoziții. Preocupările față de mediu, fie ele distopice sau utopice, sunt îmbinate atât cu multiple referințe la imagini celebre din istoria artei, cât și cu scene cotidiene banale. Ni se perindă astfel prin fața ochilor, în funcție de pânza pe care o privim, fie diverse obiecte create de mâna omului și aflate într-o degradantă părăsire (cauciucuri, mașini), fie peisaje naturale, toate conținând, miniatural aproape, o diversitate de reprezentări, de la fluturi în zbor la mini-tablouri arhicunoscute și până la scene sexuale.

Pare că Tolici îglobează, prin această integrare deopotrivă a cotidianului și a referințelor la cultura artistică, întreaga sferă a existenței umane, de la instinctualitatea de toate zilele la cele mai prețuite creații din istoria artei europene. Ele sunt, însă, subdimensionate în raport cu dominanța vizuală a elementelor naturale, fiind, într-un fel, adumbrite de o forță în schimbare care le depășește atât prin dimensiune, cât și prin mesaj.

Este neclar, cel puțin pentru mine, dacă avem în față un viitor utopic sau distopic. Ambiguitatea mesajului trimite nu atât către verdicte, cât către alternative, posibilități, alegeri… Ceea ce, de altfel, e și în perfectă consecvență cu activitatea artistică a lui Tolici, care nu și-a anexat, niciodată, lucrările la diverse opțiuni ideologice, oricât de actuale ar fi ele. De aceea, spre deosebire de o parte a artei contemporane cu teme legate mediu, New Hope nu face prognoze apocaliptice și nici nu obligă la acțiune, ci doar îndeamnă la reflecție prin imaginație și contemplare.

De aceea, rămâne întrebarea intuită încă din titlul ușor înșelător: care sau unde mai este speranța (pe care, apropo de referințele culturale, Diana Marincu o asociază cu un citat din Platon)? Ceea ce e fascinant la această expoziție e tocmai (non)răspunsul pe care îl dă, în perfectă rezonanță culturală cu ceea ce s-a numit epoca postadevărului. Așa cum refuză să livreze soluții ideologice, Tolici evită și edulcorarea realității. Speranța rămâne, în această galerie, o întrebare deschisă. Aceasta e impulsionată de culorile vii ale fluturașilor și florilor care, deși aparent simple detalii subdimensionate și anexate unor cauciucuri dezumflate și abandonate, par, prin numărul lor contagios de mare, să sfideze inexorabilitatea distopiei Capitalocenului.

Cu toate acestea, artistul depășește ironia postmodernistă și propune ca remediu, după decenii de deconstrucții deprimante, speranța, atât cea dată de natură (prin fluturi și flori), cât și cea dată de potențialul creativ și expresiv al omului (prin referințele la istoria artei). Speranța este, într-adevăr, de nedeslușit la o primă privire de ansamblu asupra picturilor. Odată scoasă din ascundere, ea devine, însă, mai strălucitoare și mai prezentă chiar decât peisajele aproape dezolante. Pentru a o putea vedea este, totuși, nevoie să ne apropiem de lucrări și să începem să privim frumusețea utopică ascunsă de Tolici în distopie.

În fine, New Hope 7 mi se pare că sintetizează toate aceste scurte reflecții. Odată ce depășim dezumflarea cauciucurilor din prim-plan, ne putem consola cu imaginea unei lumi în care florile, fluturii, insectele, animalele și oamenii (la fel de diverși precum lumea nonumană, Tolici pictând persoane în diverse veșminte din multiple arii culturale) coabitează armonios, fără a-și face rău, în ciuda cauciucurilor amenințătoare care stau să-i înghită în deznădejdea lor.