Foto: Mihaela Mocan

Elena Preda (n. 1995, Târgu-Jiu) este o artistă vizuală emergentă care utilizează pictura pentru a aduce în prim-plan aspecte sociale delicate, adesea ignorate sau evitate. Prin intermediul lucrărilor sale, ea expune adevăruri incomode, formulând o critică fină, dar incisivă asupra realităților contemporane. Prezentă în cadrul unor expoziții relevante precum Art Safari Young Blood 4.0 și „I Never Promised You a Rose Garden” la AnnArt Contemporary, Elena dezvoltă un discurs vizual solid și coerent, care contribuie la dezbaterea temelor abordate.

Cum ai descrie, în câteva cuvinte, universul tău artistic? Care sunt temele recurente sau preocupările care revin constant în practica ta?

Universul meu artistic este fluid, personal și deseori contradictoriu. Nu mă pot concentra pe o singură temă, ceea ce poate fi atât o dificultate, cât și o resursă. Am început acum cinci ani cu o dizertație despre oamenii străzii, dar am ajuns să vorbesc mai mult despre abandon. În același timp, lucram deja la două serii personale „Prăjituri pe canapea” și „Nuduri pe canapea” care funcționează ca niște jurnale vizuale. Mă interesează cum se prepară mâncarurile, nu platingul.

Care este procesul tău de lucru – de la idee la obiectul final?

It’s complicated. Încep adesea cu schițe precare, spontane, neimportante vizual. Când încep să pictez, o fac cu o anumită siguranță, dar în spate există multă observație. De fapt, procesul meu e mai degrabă despre distilare. Mereu am senzația că „această compoziție trebuie să fie perfectă”. O căutare a esenței unei compoziții.

Cum vezi tranziția de la temele explorate anterior la reprezentarea figurilor politice în lucrările tale recente?

Nu e o tranziție, ci o “eternă” reîntoarcere. Lucrurile în care sap nu sunt niciodată închise definitiv pentru că știu că mă voi întoarce la ele. Mi-aș dori uneori să am coerența de a rămâne pe o singură temă, dar realitatea e că sunt prea mulți stimuli, lucrurile se întâmplă prea rapid, iar eu vreau everything, everywhere all at once. Seria cu figuri politice a început acum cinci ani, dintr-un impuls de tipul „OMG, asta e iconic și absurd, trebuie să o pictez”. A fost o reacție sinceră, care continuă să mă provoace.

Există o tensiune deliberată între estetic și critic în practica ta?

Esteticul nu mai e o preocupare pentru mine, poate doar ocazional. În lucrările cu teme politice, estetica nu e deloc un scop lucrurile se dezvoltă organic, pe baza ideii și a reacției mele emoționale sau critice.

În ce măsură lucrezi cu documentare vizuală, referințe din cultura pop, media sau arhive?

Mult. Realitatea contemporană e o sursă constantă. Fie că vorbim despre fotografii proprii, capturi media, imagini virale sau scene din viața de zi cu zi. Nu le reproduc literal, dar pornesc de la ele și le interpretez. Mă interesează o ancorare în realitate, chiar dacă există un strat simbolic sau absurd. E important ca lucrarea să spună despre ceva recognoscibil social, politic sau emoțional.

Ce ți se pare esențial să rămână din practica ta – un gest estetic, o poziție critică, o urmă a prezentului?

Nu mă interesează să las în urmă o estetică anume, nici măcar o poziție critică rigidă. Ceea ce contează este urgența de a nota ceva ce simt că trebuie observat, păstrat, înregistrat.