Născut în 1958 la Băiuț, în Maramureș, Mircea Roman este una dintre vocile distincte ale sculpturii românești contemporane. Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca (1984), Roman s-a impus în anii ’90 pe scena artistică internațională, câștigând Marele Premiu la Trienala de Sculptură de la Osaka (1992) și beneficiind de o rezidență de cinci ani la Delfina Studio din Londra. Lucrările sale, recognoscibile prin expresivitatea figurativă și forța volumelor, păstrează o tensiune constantă între fragilitate și monumental, între tăcere și strigăt. Astăzi, Mircea Roman trăiește și lucrează în București, continuând un parcurs artistic consecvent.

Ce v-a determinat să alegeți sculptura ca formă principală de expresie artistică? De ce sculptură și nu pictură?

Nu aș zice că este o formă de expresie – este o formă de viață. Cu timpul devine. Am vrut să fac pictură, normal. La liceul de artă atunci când am început la picură, erau foarte multi colegi buni și profesorul nostru nu ne încuraja în niciun fel – era forte bun, dar și foarte rezervat. La sculptură am avut un tânăr profesor ce spunea: „Hai că esti bun, hai la sculptură”, iar atunci eu am ales să mă duc unde erau mai puțini – nu a fost ușor nici acolo, dar până la urmă am reușit.

Procesul dumneavoastră artistic s-a individualizat într-un mod clar; ceea ce faceți nu se regăsește cu ușurință la alți artiști din scena artistică actuală, cel puțin nu în București.

Da, a fost un drum lung, liceul, Institutul la Cluj, după care am venit în București și am avut întâlniri cu mai mulți colegi, am văzut expoziții, multă artă. Erau expoziții bune. Încet-încet am pornit în direcția sculpturii. Am încercat să dezvolt acest lucru pentru că după ce am ajuns la tehnica aceasta cu bucăți am observat că se pot face multe lucruri și am posibilitatea să mă cresc. Pe lângă asta a început să îmi facă și mare plăcere.  Am văzut că se poate în diverse modalități, așa am ajuns la volumele mari, pentru că tehnica mi-a dat voie. Mi-am văzut de drumul meu, sigur că m-am uitat cu interes peste tot, dar cumva tot ce am văzut am adus în direcția mea. Chiar sunt interesat. Și la Londra am văzut mult, și în galerii intram tot timpul să văd ce se face și cum se face și asta mi-a întărit convingerea să îmi văd de drumul meu. Ce făceam eu nu era la Londra, așa că de ce să las ce este al meu pentru a face ce fac toți?

A schimbat mutarea de la Cluj la București viziunea dumneavoastră artistică?

Eram proaspăt absolvent. Nu gândeam în niciun fel. Cu siguranță atmosfera din București îmi spunea altceva față de cea de la Cluj. Dacă în Cluj era o singură gașcă – Ana Lupaș și Mircea Spătaru, în București erau mai multe și atunci puteai să avansezi. Nu trebuia sa fii sclavul cuiva. Nu trebuia să fii într-un grup pentru a reuși. Erau multi, și atunci puteai fi mai liber. Sculptura din București era mai vie cumva – prin George Apostu, Silvia Radu. Clujul era mai clasic. Sigur că îmi plăceau foarte mult profesorii mei – Eugen Gocan și Korondi. Korondi avea în tinerețe lucrări mari făcute din beton negru, după care a început să facă piese mici, nu a mai continuat în direcția aceea. În acest timp în București se lucra în forță.

Care sunt temele sau motivele recurente în lucrările dumneavoastră și ce semnificații au pentru dvs.?

În sculptură nu sunt multe teme. Sunt puține teme chiar dacă ești figurativ sau abstract. Eu sunt figurativ, dar abstract. Arta de valoare întotdeauna este abstractă. Da Vinci, nu-i figurativ, este abstract, acolo este o abstracție în ce vedem. În ceea ce privește temele, sigur că am pornit cu „Sacrificiul” – am fost la o tabără la Oarba de Mureș și era despre eroii din Al Doilea Război, am făcut un „sacrificiu” și l-am reluat mai tărziu în atelier – erau și vremurile când se făceau sacrificii și erau sacrificați. Înainte de Revoluție era altfel, mai ales în perioada aceea de sfârșit pe care am prins-o noi, generația noastră. Am avut teme clasice- Pieta, Piramidele cu capul în jos.

Care este legătura dintre seria lucrărilor „Fusta” și seria „Piramidă căzută-n nas”? Ce semnifică ?

Fusta este altceva. Dacă personajele masculine se apleacă și se vede interiorul, nu pot face un personaj feminin care se apleacă și se vede interiorul. Nu funcționează. Atunci deschiderea este în sens invers, fusta a devenit un gol ce reprezintă nașterea.

Cum influențează contextul cultural și social arta pe care o creați?

Nu aș putea să spun că influențează. Nu este vorba de influență. Am făcut trofee. Că la noi se taie pădurile, așa că zis să își pună în casă dacă tot. Nu am văzut-o ca pe o atitudine socială sau politică, mai mult ca pe o bucurie de a-mi dezvolta eu drumul. Să merg mai spre abstract cu trupuri care sunt tot figurative – sunt trupuri de copaci.

Cum vedeți rolul sculpturii în societatea contemporană?

Eu cred că sculptura încă mai are ceva de spus ca sculptură – nu în direcția în care merge. Eu cred că sculptura încă are ceva de spus – sculptura așa cum e, adică în sens clasic – care are volum. Arta contemporană a rupt-o cu trecutul. Tot se duce și a ajuns la capăt – nu mai are forță să se înnoiască. În clasicism întotdeauna au fost soluții de înnoire. Nu s-au rupt legăturile, ci din interiorul fiecărui artist au venit lucruri noi – ce au adăugat ceva artei de până atunci.

Ce sfaturi ați da tinerilor artiști care își doresc să urmeze o carieră artistică?

Să încerce să fie ei înșiși. Să caute mai mult înăuntru decât înafară.