Această serie nu este despre moarte, ci despre continuitate. Despre cum oamenii dragi nu dispar complet, ci rămân în noi prin felul în care ne raportăm la ei, la poveștile lor, la ce ne-au lăsat.”

⸻

„Maia”
„Maia înseamnă „bunică” în aromână. Pentru mine, „Maia” este figura care mi-a oferit calm, voce, ritual. Când eram copil și nu mă simțeam bine, dacă îmi era frică, dacă aveam test la școală și credeam că o să iau notă proastă, mă întindeam cu capul pe burta ei, iar ea îmi repeta această frază:
„S-NU TI-ASPĂRI DI DIPU ȚIVA!”
O spunea rar, cald, cu ritm. Nu știam exact ce înseamnă, dar știam că mă liniștește.”

⸻

„Lică”
„Lucrarea păstrează ceva din discreția și umorul lui Lică. Cutia poștală de pe ușa lui era acolo de fiecare dată când îl vizitam. Era primul lucru pe care-l vedeam când ajungeam la el și ultimul când plecam. Când am fost ultima sau penultima dată la el, am mâncat o shaorma împreună. A fost simplu, fără vreo ocazie anume. Dar acum, momentul acela a devenit o formă de ritual de închidere.”

⸻

„Vlad Ciobanu”
„Lucrarea este inspirată dintr-o fotografie-document realizată în 21 decembrie 1989, în timpul Revoluției Române. Vlad Ciobanu a fost un prieten al familiei.
Pentru mine, nu este doar omul dintr-o fotografie puternică. A fost omul care, la un moment dat esențial pentru mine, a făcut un gest imposibil de uitat: a organizat o licitație de artă pentru a strânge bani pentru operația mea de implant cohlear și pentru aparatul auditiv.
Datorită acestui gest, eu astăzi aud.
Lucrarea este, în fond, felul meu de a spune mulțumesc.”

⸻

„Antonius Stanciu”
„Antonius Stanciu nu a fost doar audiolog – a fost un om care a schimbat vieți. A făcut ca vocile noastre, ale celor cu probleme de auz, să devină auzite și clare.
Lucrarea aceasta este felul meu de a spune că nu l-am uitat. Că tot ce pot rosti astăzi clar, tot ce pot râde fără să mă tem de propriul sunet, e și datorită lui.
Și poate asta e moștenirea lui adevărată: ne-a dat voce.”

⸻

„Aromânca cu Cruce” – pentru Nea Nicu
„Pe bunicul meu, din partea mamei, nu l-am cunoscut niciodată dar Nea Nicu, fratele lui, mi-a vorbit mereu despre el. A știut să-mi dea, prin povești și gesturi, ceva ce altfel mi-ar fi lipsit: continuitatea. De la el știu povestea femeilor aromânce care își tatuau cruci pe frunte ca semn de protecție, în timpul ocupației otomane, pentru a nu fi luate și convertite.
Această figură feminină, sculptată din inox, e o formă de pod. Între trecutul lor și prezentul meu.
Între o limbă moștenită și un material dur, modern.
Între cei care au fost și ceea ce port eu mai departe.”

Curator: Christian Roncea