Radu Gheorghe este un tânăr artist vizual, proaspăt absolvent al Universității Naționale de Arte din București, specializarea pictură. Practica sa artistică se axează pe investigarea relației istorice și culturale dintre comunitățile rome și române, o tematică pe care o abordează nu doar dintr-o perspectivă antropologică, ci și personală, identitatea sa fiind marcată de o apartenență împărțită între cele două etnii.

După dispariția tatălui său, Radu începe un demers artistic profund documentar și reflexiv, utilizând ca punct de plecare o serie de fotografii de familie rămase în urma acestuia. Aceste imagini devin pentru artist nu doar obiecte de memorie, ci și surse de explorare vizuală și conceptuală prin care reconstruiește și reinterpretează dimensiuni multiple ale culturii rome, deseori ignorate sau marginalizate în discursul public.

Prin intermediul lucrărilor sale, Radu Gheorghe propune o estetică complexă, marcată de un imaginar oniric și fragil, în care se intersectează memoria personală cu istoria colectivă. Universul vizual pe care îl construiește este caracterizat de o tensiune subtilă între trecut și prezent, între identitate și alteritate, evidențiind aspecte adesea contradictorii ale experienței culturale și familiale. Astfel, artistul nu doar că reflectează asupra propriilor rădăcini, ci și contribuie la o înțelegere mai profundă a relațiilor interetnice din România contemporană.

Copiii apar frecvent în lucrările tale. Sunt ei o proiecție a propriei tale copilării, o reflecție a unor amintiri personale, sau mai degrabă fragmente surprinse din viețile altora?

Lucrările mele sunt inspirate din arhiva familiei mele. Cei doi copii reprezentați adesea sunt fie eu, fie tatăl meu. Un aspect care mi se pare interesant este faptul că, în aceste imagini, suntem deseori confundați. Aș spune că lucrările sunt mai degrabă o reflecție asupra moștenirii mele spirituale, aflată la granița dintre amintirile mele și cele ale tatălui meu. În același timp, ele reflectă o experiență colectivă a etniei rome, trăită și transmisă sub diverse forme și nume.  

​Însă subiectul vizual principal sunt bijuteriile, acestea sunt reproiectări ale familiei mele având ca tehnică prelucrarea digitală a portretelor, pentru a susține recuperarea succesiunii trans-generaționale.

Practica ta artistică explorează relația dintre cultura rromă și cea română. Ce ai vrea să ajungă din mesajul lucrărilor tale la aceste comunități: recunoaștere, înțelegere, apropiere?

​Practica mea este bazată pe experiențe din contexte diferite, în care am fost catalogat fie ca rom, fie ca român. Pe aceste trăiri încerc să construiesc un dialog între comunități, pentru a conștientiza că apropierea dintre oameni este esențială, indiferent de preconcepțiile existente. Ceea ce mi-aș dori să ajungă din mesajul lucrărilor mele este tocmai această nevoie de recunoaștere și de înțelegere reciprocă eliminând barierele rasiale.

Alegi adesea să lucrezi cu non-culori. Ce anume te fascinează la această alegere estetică?

​Ideea de a picta în non-culori o aveam încă din perioada licenței, dar am așteptat să găsesc un proiect pentru care monocromia să fie cu adevărat relevantă. În prezent această alegere este necesară, pentru ca simt nevoia să păstrez temporalitatea fotografiilor cu caracter afectiv. Monocromia mă ajută să transmit senzația de memorie și să las imaginea să respire, fără să fie copleșită de intensitatea culorilor.

Dacă revenim la miezul dorinței tale de a crea: îți amintești momentul în care ai conștientizat că vrei să reprezinți și să pui în dialog cele două culturi prin artă?

​Plecam din București cu autobuzul spre Târgoviște, unde m-am întâlnit cu mai multe persoane de etnie romă care mergeau la o nuntă. Din conversația cu ele am rămas impresionat de atitudinea lor autentică și puternică, iar de atunci am simțit că vreau să îmi explorez latura romă. Eu am crescut cu ideea că e greșit să fii rom, dar acel moment m-a făcut să înțeleg că există frumusețe și forță în această identitate. De asemenea, prin atitudinea lor familiară și pozitivă, m-au făcut să simt că am un loc al meu pe care încă nu am apucat să îl descopăr așa cum mi-aș fi dorit.

Ce proiecte ai acum în desfășurare și ce direcții noi ți-ai propus să explorezi în viitor?

​În prezent îmi doresc să urmez studiile doctorale și să încep să documentez comunități rome din afara bulei mele familiale. Până acum am lucrat cu fotografii și amintiri legate de tatăl meu, dar simt nevoia să îmi extind cercetarea către dimensiunea comunității rome contemporane. Am început acest demers în cadrul rezidenței „Acasă la Hundorf”, iar experiența s-a dovedit a fi una provocatoare, dar și extrem de necesară pentru direcțiile viitoare ale practicii mele artistice.

Pentru a înțelege mai bine atât cultura rromă, cât și cea română, și pentru a depăși stigma, ce crezi că ar fi important ca oamenii să vadă, să citească sau să experimenteze?

Cred că i-aș îndemna pe oameni să plece, măcar o dată, singuri din țară și să vadă cum este să încerci să te adaptezi la o cultură diferită. O astfel de experiență te face să înțelegi mai bine ce înseamnă să fii privit ca „străin” și îți oferă mai multă empatie față de diversitate și de dificultățile cu care se confruntă minoritățile.

​Câteva filme care explorează această temă și pe care le-am folosit ca inspirație în lucrarea mea de licență sunt cele realizate de Tony Gatlif. De curând am citit Primăvara la Bug de Mircea Tănase și mi se pare o lectură necesară în lumea contemporană.

Cel mai important este să privești lumea din jur și să îți pui multe întrebări despre relația ta cu oamenii. Multe interacțiuni te pot surprinde și îți pot schimba percepția asupra preconcepțiilor.