Andreea Lăcătuș este regizoare de film, producătoare și cercetătoare, cu o experiență de peste un deceniu în cinematografie, proiecte culturale și educație. Fondatoare a platformei Co-laborator film și directoare a festivalului One World Romania, ea îmbină practica artistică cu cercetarea academică, având ca direcție centrală reprezentarea comunităților vulnerabile și crearea unor procese colaborative și etice.

Cum a început pentru tine drumul în cinematografie? Ce te-a atras inițial spre regie și cum ai simțit că asta este direcția în care vrei să mergi?

A fost (oarecum) întâmplător. Eram elevă la un liceu de actorie, super pasionată de teatru și aveam un blog unde scriam despre spectacole – una peste alta, în anii ăia, eram foarte dezamăgită de cât de rupte păreau majoritatea spectacolelor pe care le vedeam de alte arte, mai ales vizuale, m-am prins și că există și alte zone când am văzut ce făcea Radu Afrim în anii respectivi. Știam că vreau să fac regie de teatru, și mi-am promis că n-o să fac spectacole care să arate ca cele despre care scriam pe blog, așa că am zis: ia să descoperim care e treaba. Însă Buzăul lui 2010 nu era chiar inundat de cultură, și singura idee care mi-a trecut prin cap a fost să caut listele cu filme de la admiterea UNATC/orice informații de pe paginile UNARTE și să pornesc de acolo. Așa am început să descopăr, fragmentat, pe genunchi. Iar într-o zi, vorbind, cineva m-a întrebat de ce nu dau, totuși, la film. O dată cu întrebarea asta, a venit și decizia – nu știu precis de ce, sau nu-mi amintesc. Cred c-am simțit că asta e direcția în care vreau să merg foarte de curând.

 Având un background complex în regie, actorie și scriere creativă, cum ți-au influențat aceste experiențe modul în care creezi filmele și proiectele tale artistice?

Momentan, lucrez foarte puțin în film, mult mai puțin decât mi-aș dori. În bună măsură dintr-o frică foarte complexă. Dar simt deja că frica asta se transformă în ceva eliberator. Nu mă grăbesc nicăieri. Cred că faptul că am făcut toată tinerețea foarte multe lucruri extrem de diferite, că am fost nevoită să muncesc foarte, foarte mult încă de foarte devreme mi-a dezvoltat un fel de a fi rezonabilă și ancorată în resursele reale, dar și un mod de a înțelege nevoile și limitele celorlalți. În plus, una din sursele fricii e întâlnirea cu acest concept de autorat, ori eu sunt un om care mai degrabă știe să creeze context și condiții pentru ca toată lumea să contribuie.

E și faptul că, pe măsură ce trece timpul, văd cât de puțină legătură aveau cu mine tot felul de prostii care m-au ținut în loc, care au legătură atât cu felul în care sunt văzute femeile în domeniile astea, cât mai ales cu felul în care sunt văzuți tinerii (mai cu seamă insistența multora de a le da lecții și-ai trimite-n banca lor).

Ești inițiatoarea programului „Limite de cadru”, un proiect prin care adolescenții descoperă cinema-ul nu doar ca formă artistică, ci și ca instrument de dezvoltare personală. Cum a apărut ideea acestui program și ce ai descoperit tu, ca profesionist, în lucrul direct cu tinerii?

„Limite de Cadru” e un program co-inițiat alături de colega mea Simona Constantin – de 9 ani am ținut tot felul de ateliere și-am inventat împreună exerciții și abordări, cred că printre amintirile mele preferate sunt cele în care începeam un exercițiu fără să știm exact despre ce e sau unde vrem să ducă, apoi îl structuram din mers, iar la final dezbăteam despre ce a fost. Am început Limite de Cadru dorindu-ne să punem în pagină tot ce am experimentat, treptat, să notăm exercițiile, să le reluăm, să le măsurăm și să dăm claritate experimentelor, dându-le mai departe. Visez să facem formare de formatori cândva.

Cred că pe amândouă ne preocupă o dimensiune a cinemaului ce trece dincolo de (doar) estetic sau (doar) narațiune, de o funcție socială, comunitară, politică a filmului. La început de tot pentru mine a fost, printre altele, o validare să văd că pentru cineva contează ce pot face.

Acum e o bucurie, de exemplu, să întâlnesc adolescenți cu care m-am intersectat când erau foarte mici și să recunosc, în ei, valori sau moduri de a face lucrurile pe care, deși nu le-am „predat”, per se, le-au văzut la noi mai demult și le reproduc. Faptul că îmi doresc să fac filme e legat de toate experiențele astea, și e, într-un sens, vindecător. Câteodată mă simt ca o mătușă care are doar funcția de a lua apărarea. Pentru că simt că, de prea multe ori, adulții au multe pretenții și așteptări, dar prea puțină încredere în adolescenți, parcă stau acolo doar să le arate că au greșit. Plus că atât de puțină lume crede că cinemaul (și cultura-n general) valorează 2 lei, încât e o muncă infinită de convingere. Am decis să mă bucur de oamenii pentru care nu e așa și să sper că vom reuși, totuși, să implementăm, la nivel de societate, educația pentru cultură vie în școli (câte mai rămân în urma reformelor).

Filmele tale surprind oameni aflați în conflict cu identitatea lor sau cu locul pe care îl ocupă în lume. De unde vine interesul pentru aceste teme și cum îți construiești personajele?

Din ce în ce mai puțin mă gândesc la teme și din ce în ce mai mult la situații – la întâmplări, la oameni, la feluri în care se lovesc acțiunile cu așteptările și valorile lor. Iubesc foarte tare să amestec realitatea și ficțiunea și cred că perspectiva ficțiunii ajută oamenii să spună ce vor de fapt, dar nu și-ar putea asuma vreodată. Sper să reușesc să lucrez mai mult și să fac mai multe filme și mă voi întoarce, apoi, la această întrebare, momentan e o zonă în care caut mai multe decât găsesc.

Ai avut experiențe internaționale, precum Erasmus în Ungaria, și ai participat la workshop-uri ca BIEFF și NISI MASA. Cum ți-au influențat aceste experiențe stilul regizoral și modul de lucru în proiectele tale?

Întâlnirea cu Csaba Bollok în Erasmusul din Ungaria a fost formativă pentru mine. Nu experimentasem, până atunci, blândețea în procesul educațional artistic. Desigur, n-am știut cum să gestionez ideea că sunt luată în serios, așa că m-am gândit că e o greșală.

Au fost o serie de workshopuri ulterior, cea mai mare încredere am primit-o de la Sarajevo Talents, nu atât prin program, cât prin colegii pe care i-am întâlnit.

Cred că sunt experiențe importante mai ales din cauza asta, că te ajută să întâlnești alți oameni ca tine, să vezi că nu ești singur. Câteodată, ai și noroc de oameni care te marchează, cum a fost Alina Nelega la Drama5 la Reactor. Alina m-a ridicat (poate nici n-a știut) dintr-o groapă foarte adâncă prin felul în care mi-a oferit atenția ei. Însă în ultima vreme îmi dau seama că, în felul în care văd momentan proiectele de film, cel mai tare m-a influențat să petrec 5 săptămâni în Skid Row, Los Angeles, alături de LAPD (Los Angeles Poverty Department) – parcă mi-a adus claritate și liniște-n gânduri despre cum să privești lucrul cu comunități vulnerabile și cum să-ți gestionezi propriile limite. Încă am o reținere când zic regizoare, dar așa cum văd eu sau cum fac eu e că vin cu o propunere și coordonez procesele creative pe drumul de la concept la proiect. Sună pretențions, dar ce vreau să spun e că văd un pic mai mult management decât artă înaltă în ce fac.

Cum a început colaborarea ta cu Centrul Cultural Replika și în ce mod această relație a influențat dezvoltarea ta profesională și artistică?

În 2018 mi-am luat inima-n dinți și-am dat un mail. Îmi propusesem să nu mai mă ascund. Să aleg ceva ce admir și să-mi exprim admirația. Așa am sfârșit prin a da pentru prima dată cu mopul în sala din Lânăriei 93-95. Au urmat câțiva ani în care m-am simțit acasă. Ziua în care, răspunzând la mesajul meu infinit ce conținea o propunere de proiect, Radu Apostol mi-a zis ceva de tipul „nu pot să vorbesc, dar știu că ești pe ace, facem ce vrei” e printre cele care și-acum mă încălzesc. Am învățat și-am greșit mult la Replika, am dat la rândul meu cât am putut. Modul de a gândi proiecte, concepte, modul de a planifica și-a privi lumea sunt marcate de zilele cu Radu și Vio, toată echipa a fost, de fapt, un sprijin neașteptat pe care nici n-am știut cum să-l gestionez de fiecare dată.

Și indiferent unde vom fi și ce vom face, e o iubire care n-o să treacă, pentru mine.

Dacă te uiți spre anii următori, ce proiecte sau direcții îți dorești să explorezi și care sunt rezoluțiile tale?

Îmi doresc să termin doctoratul și să continui forme de cercetare și predare în aceeași direcție, dezvoltând moduri în care putem lucra în și împreună cu grupuri și comunități vulnerabile. Vreau să experimentez în film, să fac, de exemplu, o serie de scurtmetraje fără să mă gândesc neapărat la consecințe, îmi doresc să-mi reiau o mică școală a mea cu mine în care să-mi pun în mișcare încrederea, mai ales. Încep timid și ceva producție, cu co/laborator film, compania mea, care are și un spațiu micuț, periferic, pe care urmează să-l lansez. Aș vrea timp, liniște interioară și explorare, sper să rămân alături de One World Romania cât mai mult timp, cu echipa noastră unde mă simt sprijinită orice-ar fi.

Sper, mai ales, să am înțelepciunea să fac mai puține lucruri, sau măcar ceva mai puține în același timp.