Între 19 septembrie – 25 octombrie 2025, la Galeria GAEP ne putem reîntoarce în atmosfera artistică neoficială, experimental(ist)ă și adesea dureroasă a anilor ’80. Pentru cei care, la fel ca și mine, s-au născut în postcomunism, expoziția Marilenei Preda-Sânc, Bodyscape 1982-1988, curatoriată de Anna Daneri, nu e o reîntoarcere, ci mai degrabă o privire în premieră a trecutului național. Întocmai ca în romanul lui Georgi Gospodinov, Refugiul timpului, GAEP devine o „clinică a trecutului”, deopotrivă confortabil-salvatoare și nostalgic-distructivă. 

În context postcomunist, unul dintre straturile tematice ale expoziției poate fi însăși memoria, căci trecutul nu se ascunde doar în după-amiezi, ci și în galerii de artă. Bodyscape îmbină memoria corpului cu memoria politică, aspectele formale ale experimentelor corporale fiind dublate de un puternic strat subversiv.

Corpul-experiment devine memorie istorică. Creațiile artistei, care odinioară au protejat-o de timpul totalitarismului, ne protejează acum pe noi de uitare. „Omul își dă seama deodată cât de multă memorie duce în corpul său, voluntară sau involuntară, la toate nivelurile”. Corpul însuși este memorie, nu doar a celulelor, ci și a istoriei. Corporalitatea din această expoziție contrastează cu imaginile oficiale rămase în arhivele Televiziunii, unde corpurile erau adesea perfecte sau, cel puțin, perfectibile. De la mulțimile adunate în piețe până la chipurile artificial fericite ale oamenilor muncii, corpurile blocate în totalitarism erau corpuri fericite, sănătoase, fixe, identitice, mai degrabă nememorabile altfel decât prin propaganda aparatului de stat. 

În antiteză, corpurile Marilenei Preda-Sânc sunt corpuri-experiment, fluide, exploratorii, intime, personale, departe de ceremonii și obligații, dar în căutarea unei identități autentice, de la (eco)feminism la abstracție. Fotografiile nud, interzise pe atunci, erau păstrate la sertar, în refugiul atelierului, sau, după cum mărturisește artista, trimise prin poștă către expoziții internaționale de mail art. Corpul devine un medium, fiind singura materie primă pe care comuniștii nu și-o puteau revendica total în planurile cincinale. 

În același timp, odată ancorate în contextul politic al secolului trecut, imaginile expuse pot fi înțelese și ca o formă de escapism, de (auto)izolare, de rezistență tăcută, ascunsă, discretă.  

Ele rămân, însă, valabile și astăzi, căci ar fi naiv să ne amăgim cu iluzia că numai regimurile totalitare ale secolului al XX-lea au încercat să controleze omul și corpul care-l adăpostește. Capitalismul contemporan continuă, chiar dacă mai discret și poate mai puțin vizibil pentru ochii neantrenați, același proiect (bio)politic. Tocmai de aceea, corporalitatea nesupusă, subversivă și liberă a acestor imagini rămâne un refugiu deopotrivă în timp și din fața timpului, concretizarea unei săli din clinica lui Gaustin: „Cu cât e mai puțină memorie, cu atât e mai mult trecut”.

Faptul că o asemenea expoziție este posibilă într-o galerie deschisă publicului este și o revanșă a autonomiei artei față de limitele care i se impuneau odinioară. Deși în contextul libertăților contemporane aceste imagini nu mai pot șoca, ele reprezintă, în plan istoric, o recuperare a libertății artistice interzise nu cu atât de mulți ani înainte. 

„Țin minte, pentru că trebuie să rețin trecutul în trecut…”