Expoziția „steaua. young and Innocent days”, curatoriată de Alexandra Croitoru,  poate fi vizitată între 6 noiembrie și 14 decembrie 2025 în spațiul Ivan Gallery din București, urmând ca începând cu 27 noiembrie 2025, o a doua etapă a proiectului să fie deschisă la Muzeul Național al Țăranului Român, unde accentul va cădea pe contextul istoric al acțiunii „Steaua 1968”. Proiectul, conceput de Miruna M. Boruzescu și dezvoltat în colaborare cu Maria Mora, Paula Dunker și Paul Breazu, readuce în discuție un moment de inflexiune al istoriei culturale românești și face trimitere expresă la o reflecție critică asupra libertății artistice, a memoriei și a solidarității între generații.

Conceptul curatorial pornește de la episodul istoric al Stelei din 1968, un gest spontan al unor studenți de la Scenografie care, într-un climat politic încă tensionat, au reușit să transforme o simplă construcție de Crăciun într-un act de libertate simbolică. Acea stea – construită din materiale recuperate – devine astăzi un subiect pentru o discuție mai amplă despre ceea ce s-ar putea numi anti-cultura românească a sfârșitului de deceniu șase.

Termenul „anti-cultură”, deși nesistematizat teoretic în epocă, descrie un fenomen semnificativ: refuzul conformismului ideologic și estetizarea restului, a improvizației, a gestului minor. Într-un moment de „dezgheț” aparent, dar încă atent monitorizat de autoritate, artiștii români caută spații alternative de expresie, se conectează fragmentar la avangarda occidentală și încep să experimenteze forme de libertate estetică care nu se definesc prin spectaculos, ci prin discreție. Steaua devine astfel o imagine condensată a acestei energii anti-instituționale – un obiect bricolat, cu funcție ritualică, ce trece de controlul ideologic.

Expoziția reunește nume esențiale pentru acest concept al anti-culturii românești: Horia Bernea, Paul Neagu, Doru Covrig, Iulian Mereuță, alături de artiștii contemporani Giulia Crețulescu, Ioana Mincu și Mihai Mono, care dezvoltă în prezent aceleași tensiuni între materialitate, spiritualitate și politică. Legătura dintre generații nu se reduce la filiație istorică, ci devine una de atitudine – o continuitate a lucrului cu imaginea ca spațiu de rezistență. Integrarea artiștilor tineri în această  expoziție reprezintă o încercare de a testa relevanța acestor practici în epoca post-instituțională a artei. Prin lucrările lor, ei traduc spiritul vechilor tradiții românești într-un limbaj al prezentului.

Paul Neagu,  prezent în expoziție cu lucrarea The Spool  – Structure with 150 Boxes (desen pe hârtie milimetrică cașerată pe pânză), oferă un exemplu emblematic al preocupării sale pentru serializare și obiect. Rigoarea geometrică și repetiția devin la Neagu un limbaj al corporalității controlate, un mod de a gândi. Într-un registru complementar, lucrarea Omul de ciocolată – exprimă obsesia artistului pentru contact, pentru materialul care devine semn,  obiectul ce poate fi „atins” ca experiență perceptivă totală.

În lucrarea Omul face casă, Doru Covrig  pune accentul pe raportul dintre ființă și construcție: omul, ca arhitect al propriei condiții. Linia sa, fragilă și concentrată, funcționează ca un fel de scriitură a gândirii, o traducere vizuală a reflecției.

Prin lucrarea Piesă de trecere (acuarelă și pix pe hârtie metalică), Horia Bernea propune o viziune concentrată asupra raportului dintre materie și transcendență. Lucrarea aparține perioadei în care artistul își formula limbajul spiritual propriu, dominat de tema „Prapor” – acele semne între pământesc și ceresc. În contextul prezentului însă, Giulia Crețulescu traduce vechea materialitate a Stelei în termeni contemporani – reinterpretarea vizualului acesteia.

Ioana Mincu  reia tema ritualului și materialității, dar le transpune în limbajul unei generații pentru care simbolul nu mai e moștenit, ci reconfigurat. Instalația sa alcătuită din obiecte ceramice, se sprijină pe un video în care aceste forme sunt afolosite ca obiecte ritualice  –  instrumente fragile, dar încărcate de potențial. Artista transformă obiectele decorului în purtătoare de suflu, de voce.

Iulian Mereuță și Mihai Mono pot fi asociați  prin modul în care tratează corpul ca spațiu de mediere între experiența individuală și dimensiunea istorică a violenței. În lucrarea fără  titlu din seria Skandinavia – Voodoo, Mereuță propune imaginea a două mâini întinse, un gest care sugerează simultan ofranda și solicitarea, marcând granița dintre prezență și absență. Wholly Mother de Mono Mihai reia această logică a corporalității simbolice într-o formă sculpturală: figura neagră, compusă din materiale eterogene, trimite la ideea de protecție și pierdere, dar și la trauma colectivă a conflictului contemporan. În ambele cazuri, corpul devine instrument de traducere a tensiunilor sociale și morale ale epocii, transformând materia într-un limbaj al responsabilității.

Expoziția „steaua. young and Innocent days” subliniază modul în care tradiția românească poate fi transformată în practică vizuală contemporană. În această perspectivă, expoziția devine un spațiu în care trecutul se inserează în prezent fără să fie decorativ, iar gestul artistic – fie el obiect, desen sau instalație – capătă valoare de semn al continuității și al adaptării tradiției românești la realitățile contemporane.