Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, sub egida Filialei de Sculptură a Uniunii Artiștilor Plastici din București, se lansează proiectul expozițional „După Brâncuși”, o manifestare de o anvergură simbolică rară, menită să celebreze nu doar memoria, ci și continuitatea spiritului brâncușian.

Expoziția centrală este găzduită de Institutul Cultural Român din București (Aleea Alexandru, nr. 38), putând fi văzută între 10 și  23 februarie 2026. Sub atenta îngrijire a curatoarelor Réka Csapó-Dup și Victoria Zidaru, și beneficiind de expertiza criticului de artă Doina Mândru, evenimentul reunește nume sonore ale sculpturii românești. Proiectul face parte din ediția a VI-a a programului „Luna Brâncuși” și este realizat sub patronajul Ministerului Culturii. Pentru a asigura o mai bună receptare la nivel național, expoziția are un caracter itinerant, urmând să fie prezentată la Muzeul de Artă Cluj-Napoca în perioada 25 februarie – 15 martie 2026.

Moștenirea lui Brâncuși nu constă într-un set de forme ce pot fi mimate, ci într-un cod genetic al rigoarei. Ceea ce vedem astăzi la Institutul Cultural Român nu este o continuare a operei brâncușiene  în sensul unei școli stilistice, ci mai degrabă este vorba despre spiritul viu al sculptorului ce continuă să inspire chiar dupa 150 de ani de la nașterea sa, artiști ce fac parte din alt areal al cunoașterii – contemporaneitatea.  Acolo unde Brâncuși a căutat unitatea (acea esență ultimă, ovoidală), sculptori precum Paul Neagu sau Marian Zidaru au propus o fragmentare a sacrului, adaptată unui secol mult mai zgomotos. Spiritul brâncușian supraviețuiește astăzi prin asumarea aceleiași verticalități morale în fața materialului: o refuzare a decorativului în favoarea structurii pure.

Deși distanța temporală ne separă de atelierul din Impasse Ronsin, artiștii expozanți – de la maeștri precum Napoleon Tiron, Ovidiu Maitec, Vasile Gorduz sau Paul Neagu, până la voci contemporane ca Marian Zidaru sau Cătălin Bădărău – demonstrează că moștenirea brâncușiană nu este o dogmă, ci un organism viu.

Astăzi, raportarea la formă este guvernată de repere mult mai fluide, viziunea colectivă asupra formei schimbându-se în funcție de lentila epocii în care trăim. Utilizarea materialelor precum plasticul, acrilicul sau vopseaua saturată propune o estetică ce pare să aparțină unui univers distinct de cel al lui Brâncuși. Totuși, această nouă materialitate nu face decât să reconfirme lecția brâncușiană: forma nu este captivă în material, ci este rezultatul unei intenții.

Indiferent de textura materialului sau de felul în care lucrarea interacționează cu lumina, miza artiștilor expozanți este atingerea acelei structuri pure. Este o adaptare a formei la o altă epocă, unde viziunea rămâne riguroasă.

Acest dialog al formei devine evident în contrastul dintre viziunea lui Iliescu Călinești și cea a lui Cristian Răduță. În timp ce Iliescu Călinești păstrează legătura directă cu materia organică, Cristian Răduță propune o coloană a prezentului, hibridă și intens colorată. Lucrarea sa, Nomad, reconfigurează ideea de suprapunere verticală printr-o succesiune de elemente eterogene, unite sub o peliculă saturată de turcoaz. Deși soluțiile plastice sunt opuse, ambele demersuri caută aceeași verticalitate simbolică. Este dovada clară că forma brâncușiană poate fi la fel de prezentă într-o buturugă arhaică, cât și într-un totem contemporan.

Această capacitate a formei de a supraviețui transmutării dintr-un material în altul arată că, la 150 de ani de la nașterea maestrului, spiritul brâncușian a devenit, o metodă vie de a înțelege lumea prin volum, o moștenire care continuă să se rescrie.