Timp Pierdut este un brand românesc de cămăși și eșarfe. Lucrează cu țesături recuperate din arhivele fabricilor locale, surplusul de producție al caselor de modă europene. Ei spun că se ghidează după câteva idei: “Regionalismul Critic” – o perspectivă împrumutată din arhitectură, prin prisma căreia abordează demersul lor în industria modei. “Nou-Ne-Nou” – termenul lor pentru intersecția dintre un articol nou produs și o piesă de arhivă. Ariana Radu și Vlad Rahotă sunt cei care au pus bazele acestei mărci, doi designeri care încearcă să reinventeze modul în care privim obiectele simple din garderoba noastră – cămașa și eșarfa.

Ce v-a inspirat sau determinat să porniți pe acest drum? Care vi s-a părut cel mai dificil pas?

Înainte de Timp Pierdut, am lucrat împreună într-o companie de modă care acoperă totul, de la producție la vânzare. A fost o școală pragmatică unde am învățat mecanismele industriei, dar și locul unde am început să dezbatem ce ar putea însemna, astăzi, o marcă bucureșteană.

În călătoriile noastre făceam o radiografie a culturilor locale de comerț; ne-a influențat cultura pieselor de arhivă din Rotterdam, transformarea industriei din Portugalia, modelul mono-produs din Atena (It’s a Shirt) și, mai ales, Milano – unde viața de zi cu zi e modelată de haine rafinate, dar foarte purtabile.

La un moment dat, ne-am dat seama că pentru a testa viziunea noastră, trebuie să ne construim propriul context, unde să putem aplica expertiza acumulată și formarea inițială (Vlad – arhitectură de interior, iar Ariana – comunicare vizuală). Mai greu a fost la început, până când ne-am pus în mișcare.

Ne-a plăcut cămașa și am pornit cu ea ca vehicul de idei.

Produsele voastre au o convenție de denumire atipică: “Univers”, “Interviu”, “Protocol”. Cum iau naștere denumirile produselor? Simțiți că ele vă spun o poveste în timp ce le confecționați?

Sunt corelate cu modelele și scenariile de purtare: Dialog e social și deschis, a fost gândit să fie potrivit pentru corpuri variate. Univers e abstract și dezinvolt – un croi inspirat din volumele anilor ’80, produs din țesături fluide. Protocol se numește astfel pentru că e o reinterpretare a cămășii de costum, dar gândită să fie purtată liber, fără sacou; există acolo și o referință la pișcoteria de la vernisaje. Am ales o paletă de vocabular modernistă drept contrapunct, pentru a scoate Timp Pierdut din zona de literatură de bombonieră.

Spuneți-mi mai multe despre procesul de creație. Cum arată o zi obișnuită în atelierul vostru?

O zi obișnuită înseamnă noi doi la o masă lungă în apartament. Ne bem cafeaua, discutăm priorități și perspective pe termen lung, apoi începem. E muncă de proiectare și creație amestecată cu logistică, calcule, birocrație. Astăzi, spre exemplu, am răspuns la mailuri și am pregătit o comandă, apoi am fost amândoi la fabrică pentru a trece prin cataloage de țesături de arhivă. La întoarcere am trecut pe la Primitiv Plants, pentru o scurtă discuție despre eșarfele Interviu.

Inițiativele de acest tip sunt extrem de importante în România, nu doar din perspectivă artistică, ci și ecologică. Probabil că aceste materiale ar fi fost arse sau abandonate la gropile de gunoi. Ce cantitate de material reușiți să salvați?

Există o latură de ecologie, dar e consecință a bunului simț, nu activism.

Ne-am dorit mult ca Timp Pierdut să fie o marcă românească, și, pentru noi asta înseamnă să integrăm atitudini prezente aici. Ni s-a părut definitorie improvizația sau capacitatea de a bricola cu ce ai la îndemână. Când suprapunem atitudinea asta peste nevoile noastre de producție – materiale de calitate superioară, în loturi mici, ușor exclusive, ușor anacronice – țesăturile deadstock sunt singura opțiune. Partea de achiziție e una din cele mai frumoase etape, te miști prin arhive de țesături, prin cataloage de fabrici, e ca o muncă de editor.

Ca să răspund la întrebare: pentru o cămașă e nevoie de 1,8 metri liniari de țesătură (de lățime tipică: 150-160 cm). Nu știu dacă ajung la groapa de gunoi, dar fiind disponibile în cantități mici, nu se pretează pentru producție industrială de serie.

De ce cămăși? Ce v-a atras la acest tip de produs?

E uniforma noastră de lucru și încet îți faci o viziune idealizată despre ea. Nu doar a noastră, e parte a costumației de bancher, e haină de tâmplar. Are o modularitate moale – sufleci mâneci, desfaci nasturi – care o face foarte personalizabilă la purtare: poate trece de la senzual la autoritar sau anonim în funcție de tine. În toate filmele vechi la care ne uităm, personajele fac parte dintr-o lume a cămășii.

Aveți în plan să vă extindeți și către alte piese?

Ne interesează toate piesele conexe cămășii: paltoane, jachete și pantaloni… deoarece o cămașă se termină tăiată de pantaloni, iar un palton sau un sacou au aceeași logică de construcție ca și cămașa, fiind o cămașă mai largă.

Cum percepeți piața de modă din România: vă ajută sau, uneori, vă pune piedici? Credeți că are potențial real de creștere?

Traversăm o tranziție spre ceva nou, semănăm foarte mult cu situația Portugaliei în anii 2000: fabrici care aveau o producție de calitate bună și lucrau exclusiv pentru export în volum mare, se pot deschide și către producția locală în serii mici pentru a-și completa comenzile.

Cred că e o oportunitate pentru produse care nu vând “made in Ro” dar care sunt gândite în Ro, adică reflectă o atitudine pe care ți-o dezvolți trăind aici. Clienții devin din ce în ce mai sofisticați și mai educați în materie de țesături și producție și pot să-și dea seama când li se vinde doar branding.

Ce pregătiți pentru viitor?

Nu avem planuri grandioase, doar să facem mai bine ce facem.

O întrebare mai soft: îmi place numele „Timp Pierdut” și povestea din spatele lui, dar voi cum vă pierdeți timpul?

Mulțumim. Ne place să ne uităm la filme vechi de pe un USB pe TV, să răsfoim cărți cu poze și să ne plimbăm prin București.

Pe lângă aceste răspunsuri, Ari și Vlad mi-au oferit numeroase insights în timpul vizitei mele la atelierul lor. Totul se întâmplă la ei acasă, locul în care se află toate cămășile, lucrează de la masa lungă și  locul din care pleacă produsele în inițiativa lor curajoasă numită „o oră de probă”, prilej pentru posibilii cumpărători să probeze produsele în confortul propriei case, fără interferențe sau presiune. Vlad chiar spunea că îi place să meargă cu bicicleta până la destinație, să lase cămașa și apoi să bea o cafea prin cartier.

Un aspect care mi-a atras în mod special atenția a fost faptul că nu se consideră artiști, ci designeri de produs. Ei argumentează că, spre deosebire de lumea artei, unde vânzarea este adesea privită ca un tabu, pentru ei componenta comercială este esențială.

Am rezonat puternic cu felul lor de a lucra, pragmatic, dar în același timp profund uman, pentru propriul brand: de la dorința de a învăța toate abilitățile conexe modei și stylingului până la cea de a ține lucrurile cât mai departe de a deveni performative.

I-am întrebat mai multe despre procesul lor de lucru, iar Vlad mi-a povestit că a durat peste un an până au ajuns la un rezultat satisfăcător. În această perioadă, au căutat tipariști care să le înțeleagă viziunea, au descoperit materiale deadstock în fabrici de export și au experimentat colaborări cu ateliere și magazine de nișă, unde să își poată prezenta produsele. Perspectiva lor este una pe termen lung asupra produsului lor, dorindu-și și făcând demersuri active pentru a îl proteja de trecerea timpului.

I-am întrebat la final pe Vlad și Ari ce îi atrage la alte branduri românești. Au zis că ce apreciază este faptul că rămân vii, se schimbă, se adaptează, continuă să investească în ele.