Deniz Constantin (n. 1984, București) este un artist contemporan autodidact ale cărui lucrări se disting prin intensitatea cromatică și abordarea expresiv-figurativă a realității sociale și personale. După ce a studiat sociologia la Universitatea din Zurich și a lucrat în publicitate și marketing digital, și-a descoperit pasiunea pentru pictură în timpul unei călătorii îndelungate în Asia de Est. Această experiență a marcat începutul practicii sale artistice.

Cum începi o lucrare? Cât se bazează pictura ta pe observație și cât pe memorie? Există imagini ce persistă și reapar?

Am un training de sociolog și am niște teme care ajung in pictura. Practic mă obsedează anumite teme sociale, niște dezvoltări societale, mă obsedează, îmi afectează copilul interior și atunci le procesez și refulez prin pictură. Este vorba despre un fel de catharsis.

Ce rol are culoarea politică în arta pe care o faci?

Eu sunt social democrat și nu merg mai departe (spre comuniști). Eu i-am trolat pe comuniști pe facebook în sensul în care am încercat să mă infiltrez printre ei, să zic că sunt comunist. Comuniștii mi se par că sunt iliberali, vor să recurgă la violență împotriva burgheziei cu scopul de a o răsturna penntru că altă cale nu există de a înfăptui revoluția și atunci trebuie răsturnată burghezia. Eu am crescut copil sărac și am fantezii și reflexe de stânga din cauza asta; cumva m-am trezit că părinții au făcut bani și am făcut și eu bani și m-am trezit că sunt burgez „all of a sudden”, fără să țină de mine. Ca atare, încă mai am sensibilitățile acestea de stânga pentru că vine din copilarie această formare politică.

Să zicem că prin absurd România devine peste noapte un regim totalitar. Cum s-ar transforma arta ta ?

M-aș speria și aș încerca să fug. Pentru că sunt liberali și progresist în gândire aș fi foarte afectat și probabil aș încerca să fug; nu aș rezista și nu aș vrea să fac parte din așa ceva. Mi-am pus adesea întrebarea cum aș fi rezistat pe vremea comuniștilor – la nedreptatea de atunci – pentru că erau nedreptăți sistematice. Era o societate iliberală și represivă în care libertatea de expresie era profund afectată. Trebuia să joci jocul sistemului ca să supraviețuiești. Mi-am pus de multe ori întrebarea dacă aș fi făcut lucrul asta, dacă aș fi jucat și eu jocul asta. Acum pot să îl pictez pe Georgescu, dar pe vremea respectivă să îl pictezi critic pe Ceausescu ți-ar fi adus cel puțin încarcerarea, dacă nu tortura. Să îl pictezi neelogios pe tiran era extrem de periculos. În cazul despre care am vorbit, aș fugi […].

Ai menționat că „recurgi la artă și umor pentru a-ți rezolva neliniștile”. Este arta pentru tine un stil de viață sau este o formă de terapie?

Atât stil de viață cât și terapie. A devenit un stil de viață, dar a început ca terapie. Cumva ceea ce ai văzut la subsol este terapie continuată. Să pictezi un rău pe care l-ai interiorizat. Nu cred că trecem prin viață fără să devenim și noi un pic cruzi, sarcastici, încărcați de rușine, invidie, emoții negative, iar acelea trebuie extirpate cumva si cea mai eficienta metodă este arta. Aceasta nu dăuneaza nimănui, arta nu are victimă; în rest cand te porți abuziv cu oamenii în jurul tău, există cineva pe care prejudiciezi și arta nu prejudiciază nimănui, deci in sensul acesta eu aș recomanda tuturor să faca artă, chiar dacă arată bine sau nu.

Deci registrul de sus al expoziției este lipsit de această parte afectivă?

Da, și mai raportată la ce au făcut alți pictori pe care învăț sa-i integrez cumva în procesul creativ. Mai ales Gauguin, Matisse, Derain, expresioniștii și neoexpresioniștii germani. Imi place și Kirchner, Munch, dar și artiști noi cum ar fi: Tala Madani, Peter Doig, Baselitz, Kippenberger. Nu pot spune că sunt într-un raport de continuitate cu ei pentru că înca nu am tehnica necesară.

Cum vezi relația dintre aceste trei registre ale expoziției? Sunt trepte narative sau mai degrabă stări simultane?

Nu știu daca sunt stări simultane. Cateodată am niște intenții, dar văd că există o altă emoție prevalentă și atunci mă apuc să fac altă lucrare sau altă pânză pe care o țin în spate și mă descarc pe ea. Lucrările conțin toate stările astea, aleg teme din toate aceste trei registre. Mi-ar plăcea să pot să mă eliberez de anxietate total, să fac doar chestii frumos construite, bibilite, așa cum învățam la Barcelona, dar acum nu este cazul atâta timp cât există anxietatea aceasta politică, incertitudinea geopolitică. Rutte, seful NATO a declarat explicit că incepe Al Treilea Război Mondial. Atâta timp cât există genul acesta de anxietăți, cred că anxietatea prevalează, prin urmare aleg teme de genul acesta și să încerc să mă descarc prin ele.

Colaborarea ta cu Dan Popescu pentru „România-Nebunia” schimbă inevitabil lectura expoziției. Cum ai simțit influența lui în acest proces?

Mi-a plăcut că m-a lăsat destul de liber și în același timp a fost și foarte tranșant cu ce ii place și ce nu-i place. Adică asta vrei să auzi de la un galerist. Să iți dea un ghidaj, că nu ești de capul tău. Și-a făcut bine rolul acesta. L-a luat în serios. Nu a îngrădit cu nimic procesul, a fost destul de permisiv și a fost în stare să structureze cele trei intenții ale mele așa cum eu nu cred că aș fi putut pentru că în capul meu era debandadă.  A venit cu o gândire limpede.

Cum crezi că te poziționezi față de scena artistică actuală din București? Care este publicul țintă?

Sunt oameni care fac chestii mai sofisticate decât fac eu, atât în intenție cât și în execuție,și pe care nu știu câtă lume le înțelege fără o decriptare, fără tot acest sistem – critic, curator. Eu nu aș vrea să mă aflu acolo; eu aș vrea să vină cineva care să simtă un impact imediat mai ales datorită culorilor. Cred că voi rămâne un fel de outsider, cu excepția situației în care, așa cum spuneam, aș putea să duc mai departe munca celor pe care i-am enumerat – Doig, Baselitz, etc.; cum se spune și în sociologie „e bine să te afli pe umerii unor giganți”. Atunci am automat o referință structurală și o bază, iar munca mea devine, automat, mai cultivată. Totuși nu aș vrea să renunț la impactul imediat.

Care sunt rezoluțiile tale pentru urmatoarea perioadă? Există direcții sau proiecte pe care îți propui să le urmărești?

Aș vrea să părăsesc puțin zona grotescului și să mă duc mai spre frumos, de aceea vreau ca următoarea mea expoziție să se numească „Flori, fete și băieți. Și mașini.” și să pictez din zona aceasta. Dacă sunt sentimentele acestea de anxietate, le voi lăsa să transpară. Încerc să le includ in demersul artistic. Aș vrea să merg în zona asta mai light ca abordare, copilăroasă și putin jucăușă.