În spațiul Jecza Gallery (SCÂNTEIA+), artista Andreea Ilie deschide o fereastră către un experiment antropologic masiv, ale cărui urme încă mai pot fi găsite sub stratul de rugină al Europei de Est. „Laboratoriya” nu este doar o expoziție despre estetica sovietică, ci o autopsie a modului în care ideologia a încercat să „modeleze ceara moale” a copilăriei pentru a fabrica faimosul Om Nou.

Inspirată de vizualul post-constructivist, Andreea Ilie utilizează medii ce stabilesc o conexiune directă cu spațiul contemporan, reactualizând în prezent ecourile viziunii lui Malevici. Prin asceza cromatică, artista potențează valoarea critică a expoziției, demonstrând că reducerea la fundamental poate articula semnificații mai dense decât structurile complexe. Aici, Andreea Ilie izolează formele geometrice ale infrastructurii ludice post-sovietice –  rachetele din oțel și sferele constructiviste – și le recontextualizează ca sculptură autonomă. Ceea ce discursul teoretic definește drept „brutalism prietenos” este chestionat prin însăși materialitatea obiectelor: capacitatea metalului și a betonului de a articula un optimism programat. Artista relevă astfel dualitatea acestor structuri, care funcționează simultan ca vestigii ale utopiei cosmice și ca mecanisme de disciplinare corporală.

Esențializarea și reducerea realității la rigoarea geometrică, instituite de Kazimir Malevici, sunt supuse în practica Andreei Ilie unei reactualizări necesare. Artista transcende simplificarea formală, articulând o complexitate conceptuală mediată de materialitatea ceramicii și a metalului. Alegerea ceramicii drept mediu pentru a aborda aceste personaje nu este una pur estetică, ci reprezintă o poziționare asumată în fața conceptului. Dacă pentru Malevici inspirația se traducea prin bidimensionalitatea picturii, astăzi vedem o schimbare radicală a viziunii despre „a reprezenta”. Andreea Ilie adaptează, astfel, limbajul plastic la perioada istorică actuală.

Expoziția „Laboratoriya” transgresează analiza istorică, utilizând experimentul sovietic ca pe o oglindă critică pentru mecanismele contemporane de modelare socială. Artista evidențiază astfel distanța dialectică dintre intenția totalitară a formei și capacitatea imaginației libere de a-și reapropria spațiul. Prin expunerea acestui angrenaj, expoziția forțează o interogație asupra post-existenței obiectelor ideologice: ce reziduuri rămân în urma unei doctrine prăbușite și, mai ales, prin ce instrumente politice încercăm să proiectăm prezentul.  Această idee pune în lumină caracterul rece al sistemului în raport cu natura organică a jocului. Jocul nu este lăsat să existe ca act spontan, ci este absorbit de rigoarea doctrinei și transformat în expresia sistemului. Acesta preia impulsul natural al copilului și îl direcționează prin structuri de oțel și beton, forțând o aliniere a instinctului la ordinea ideologică. Răceala metalului și rigiditatea figurinelor de ceramică anulează fluiditatea jocului, transformând o activitate organică într-o simulare tehnică. În acest mediu, natura umană este tratată ca material de lucru, iar spațiul de joacă devine o realitate arhitecturală a controlului, unde spontaneitatea este înlocuită definitiv de un optimism programat și de rigoarea sistemului.

Se ridică, astfel, o interogație asupra validității amprentării prezentului prin nou. Dincolo de schimbarea materialelor de lucru, rămâne neschimbată dorința de a modela conștiința.