Prin „May the Sun Always Shine”, am urmărit să descifrez coerența unei lumi clădite pe promisiunea unei iluminări colective. Dacă privim proiectul sovietic, mai departe de un moment istoric, ca pe o integrare totală a vieții, descoperim o realitate în care granița dintre psihicul privat și arhitectura publică se dizolvă. Era un circuit închis de energie, un curent invizibil care pulsa prin fiecare individ, prin fiecare clădire și prin fiecare cuvânt tipărit. Proiectul meu este o explorare a acestei armonii aproape forțate, în care statul a acționat ca dirijor al unei ambiții singulare: unificarea experienței umane sub drapelul progresului. În această viziune, izolarea era de neconceput; individul era o celulă necesară într-un organism care se dorea etern.

A locui în acest mediu însemna să participi la o existență în care ritualul zilnic era un pas deliberat către un viitor prosper. A fost o pedagogie a apartenenței, o educație subtilă care te învăța să-ți proiectezi propria reflexie în sfera publică și, în același timp, să recunoști rigorile sferei publice în interiorul tău. Geometria precisă a unui loc de joacă, ritmul implacabil al fluierului de fabrică, textura unei insigne purtate cu mândrie, toate au fost instrumente intenționate, proiectate să te alinieze unui scop colectiv mai înalt.

În cadrul acestei instalații, examinez obiectele acelei epoci ca pe vocabularul unei societăți care își vedea creșterea ca pe un proces natural, inevitabil: un soare răsărit care nu trebuia să apună niciodată. Fiecare piesă poartă greutatea acelei intenții, aspirația de a modela cetățeanul prin persuasiunea utilității cotidiene. „May the Sun Always Shine” invită privitorul să pășească într-un câmp de rezonanță unde se întâlnesc nostalgia și analiza critică. Reflectez aici asupra modului în care am putea construi o lume funcțională, un spațiu în care fiecare obiect și individ este aliniat într-o mișcare continuă, radiantă. Expoziția este, în esență, o încercare de a înțelege ce a însemnat să trăiești în acea armonie dirijată și ce anume a supraviețuit în timpul nostru.

Kaza Skantei. Avtoportret (2026, Fotografie, ceramică glazurată)

Între zidurile Casei Scânteii, știrile zilnice erau fabricate ca însăși schița conștiinței naționale. În această lucrare, am vrut să mă plasez deasupra fostului puls al publicației oficiale a Partidului, un loc unde ideologia devenea realitate palpabilă. Această elevare este, de fapt, o tentativă de aliniere între identitatea personală și schimbările vaste ale istoriei care emanau din interiorul acestei structuri. Stând aici, participi la semnificația ei, înțelegând că fiecare cuvânt tipărit călătorea spre exterior, atingând și modelând fiecare colț al statului. Este un moment de convergență în care autoreflecția individului întâlnește greutatea transformării istorice, transformând clădirea într-un martor al propriei sale utopii.

Agit-Race (2026, Ceramică glazurată, metal)

Circulația ideilor a necesitat o infrastructură mobilă, concept explorat în Agit-Race. Folosind silueta fără chip a lui Malevich, prezentă în practica mea, asistăm la o figură ce poartă un pătrat, un ziar simbolic care ancorează individul în rețeaua informațională a statului. Această figură este o referință directă la spiritul trenurilor de agitație, acele unități mobile care aduceau mesajul ideologic chiar și în cele mai izolate comunități, asigurând o înțelegere unitară pe întreg teritoriul. Mișcarea ne amintește că diseminarea ideilor este întotdeauna un act de voință, o cursă continuă împotriva distanțelor geografice și a limitărilor atenției umane. Această persoană fără chip ar putea fi oricine, prin urmare reprezintă pe toată lumea, devenind un vector al voinței colective.

The New Woman (2026, MDF)

The New Woman surprinde metamorfoza identității pe măsură ce statul a ghidat individul din sfera domestică către productivitatea publică. Lucrarea reamintește momentul desprinderii de atașamentele tradiționale, locale, reflectând emergența unui scop mai larg, aproape abstract. Figura din această lucrare reprezintă, de fapt, o întreagă generație eliberată de constrângerile trecutului, o sinteză a promisiunilor unui viitor în care fiecare individ, indiferent de istoria sa, își găsește adevăratul scop prin contribuția sa activă și esențială la întregul comun, aflat într-o continuă, deși idealizată, evoluție.

Titlul proiectului își ia semnificația din faimosul cântec sovietic pentru copii, care a transformat un desen simplu într-o promisiune centrală a optimismului de stat. Acest refren reflectă ambiția epocii de a fixa timpul într-un „întotdeauna” permanent, în care statul a investit totul pentru a se asigura că lumina progresului său nu se va stinge. Aceasta leagă inocența dorinței unui copil de infrastructura masivă concepută pentru a garanta acel vis, oglindind fragila dorință umană de continuitate. În acest sens, expoziția devine un fel de rugăciune pentru înțelegerea a ceea ce a însemnat să crezi în permanența soarelui și ce înseamnă, astăzi, să privești spre el după ce lumina lui a apus, căutând, printre ruinele formei, propria noastră lumină.