Katalin Pop este o artistă vizuală ale cărei căutări se concentrează pe desen și gravură, explorând memoria, percepția și ideea de amprentă ca reziduu emoțional și fizic. Formată în domeniul ilustrației la London Art College și având un masterat în Grafică la Facultatea de Arte și Design din Timișoara, practica sa este axată pe revelarea formelor ascunse din lumea materială. Cu o prezență expozițională internațională și distincții importante, artista își abordează lucrările ca pe un proces meditativ și continuu. 

Ce te-a determinat să alegi această formă de exprimare artistică și cum ți s-a schimbat stilul de-a lungul timpului?   

Practica mea a pornit dintr-o fascinație din copilărie pentru frottage – gestul simplu de a așeza o foaie de hârtie peste ferestre, monede sau suprafețe texturate și de a revela relieful prin creion grafit. Mă fascina momentul în care, prin contact cu lumea materială, o imagine începea să apară.

Această revelație a rămas, într-un fel, la baza practicii mele. De aceea, am ajuns să privesc desenul și gravura, nu doar ca tehnici, ci ca modalități de a descoperi forme, de a păstra urme și de a activa memoria. Mă interesează foarte mult ceea ce se află între ceea ce vedem și ceea ce rămâne ascuns.

Nu consider că mi-am schimbat stilul de-a lungul timpului. Mai degrabă, m-am adaptat unor preocupări și contexte noi. Am rămas fidelă proceselor lente și deliberate, în care actul creator este punctul central. Realizarea unei lucrări a fost și rămâne un act de concentrare și meditație: timpul pare să se dilate, iar imaginea se dezvoltă mai degrabă ca un ecou al experienței interioare, decât ca o reprezentare fixă.

Cum decurge procesul tău creativ, de la prima scânteie a unei idei până la rezultatul final?   

Totul pornește de la ceva ce mă preocupă, am văzut sau mi-a captat intens atenția. Urmează o perioadă de cercetare și apoi multă planificare.

În gravură, execuția este partea care cere cea mai multă continuitate și disciplină. Nu pot lucra cu întreruperi dese și sunt obligată să respect etapele procesului și timpul pe care îl cere.

Desenul, pe de altă parte, funcționează diferit. Revin la el în perioadele în care simt că nu am timpul necesar pentru gravură sau când apare nevoia de culoare. Desenul îmi oferă un alt ritm și o mai mare toleranță la modificări.

Care este artistul sau opera care ți-a influențat cel mai mult viziunea de-a lungul timpului?   

Aș spune Pieter Bruegel cel Bătrân, pentru complexitatea lucrărilor sale. Cu cât le privești mai mult, cu atât descoperi alte straturi, alte povești și alte relații între personaje și situații. Mă atrage această capacitate de a construi o imagine care continuă să se deschidă. Și, la fel de important, cromatica lucrărilor sale.

În același timp, Joseph Beuys a avut o influență importantă asupra felului în care mă gândesc la statutul artistului și la ce înseamnă să fi artist. Mă interesează ideea lui de a extinde noțiunea de artă dincolo de producerea unui obiect și de a o privi ca pe un mod de a gândi, de a trăi și de a relaționa cu lumea.

Cum reușești să treci peste blocajele creative și care este starea ta de spirit favorabilă lucrului?  

Mi-am format obiceiul de a nota orice idee care îmi vine în legătură cu o posibilă lucrare. Le adun într-un caiet. Unele rămân acolo, altele se transformă, iar uneori, recitindu-le, apar idei complet noi.

Cred că este important să mă așez la lucru indiferent de starea pe care o am; poate cu atât mai mult când nu simt că am starea ideală. Chiar și în zilele în care pare că nu lucrez există o formă de muncă în desfășurare: cercetez, observ, mă întorc asupra unei idei și astfel, lucrul invizibil precede și ocupă mai mult timp decât lucrul propriu-zis.

Ce rol joacă vulnerabilitatea în arta ta și cât la sută din trăirile personale se regăsesc în operele tale?  

Vulnerabilitatea apare tocmai în acest spațiu personal pe care îl las să pătrundă în lucrare – prin ceea ce observ, prin felul în care interpretez și prin alegerile pe care le fac. Nu este întotdeauna evidentă și nici nu simt nevoia ca privitorul să o identifice în mod direct.

Cred că vulnerabilitatea există și în acceptarea faptului că, odată ce lucrarea părăsește atelierul, nu mai pot controla felul în care este privită sau înțeleasă.

Cum te raportezi la critică și care este cel mai valoros sfat primit vreodată în carieră?   

Accept critica atunci când este argumentată și contructivă. Îmi place să fiu scoasă din propria perspectivă și provocată să văd ceea ce nu am putut observa singură.

După terminarea studiilor, unul dintre lucrurile care mi-au lipsit cel mai mult a fost acest dialog profesor – student, posibilitatea de a discuta o lucrare și de a o privi din mai multe perspective.

Cel mai valoros sfat rămâne unul foarte simplu: lucrează, lucrează și lucrează. Fii atentă la ce te face fericită.

Cred că, dincolo de talent și inspirație, consecvența este esențială în formarea unui artist. Practica se contruiește în timp, prin exercițiu, eșecuri, reveniri, multă muncă și curajul de a permite lucrării să intre în dialog cu ceilalți.

Dacă ai putea schimba un singur lucru în lumea artei contemporane, care ar fi acela?    

Aș echilibra raportul dintre abilități și concepte. Am impresia că, uneori, în arta contemporană, conceptul ajunge să primeze procesului și îndemânării. Mi-aș dori să existe mai mult spațiu pentru ambele: pentru forța unei idei, dar și pentru valoarea unei practici construite în timp, exercițiu, răbdare și stăpânire a materialului.  Pentru mine, felul cum este facută o lucrare nu este separat de ceea ce spune lucrarea. Uneori, chiar procesul este cel care generează sensul.