Andrei Dinică-Nicolescu este un artist vizual emergent stabilit în Timișoara. Absolvent al Facultății de Arte și Design a Universității de Vest din Timișoara, cu un master în arte vizuale, specializarea pictură. Practica sa se află la intersecția dintre artă, știință, natură și tehnologie. Lucrează cu pictură, sculptură și instalație, folosind experimentul și explorarea materialelor ca puncte centrale ale procesului creativ. Lucrările sale pornesc adesea de la idei și descoperiri științifice, pe care le transformă într-un limbaj vizual bazat pe lumină, forme geometrice și fundaluri întunecate. 

Ești interesat de felul în care tehnologia și natura pot coexista, uneori în armonie, alteori în tensiune, precum și de modul în care ființa umană își redescoperă locul între aceste două lumi. Cum transformi acest dialog dintre natură și tehnologie într-un limbaj vizual?

Nu mă gândesc foarte mult, dinainte, la moduri de transpunere, de obicei încerc să dezvolt concluzii personale, uneori chiar ironii pe care le regăsesc în ceea ce citesc, printr-un filtru strict personal al felului în care analizez aceste interacțiuni. Ideile lucrărilor îmi vin de obicei spontan, în timp ce sunt absorbit de articole de specialitate pe care le studiez. Încerc să adaug o încărcătură conceptuală chiar și în culorile pe care le aleg. Negrul, pe care îl folosesc constant ca fundal, e unul dintre pigmenții primordiali ai omenirii, folosit încă din paleoliticul superior,prezent în cele mai vechi picturi rupestre cunoscute. Albastrul, în schimb, e aproape opusul: una dintre foarte puținele culori care nu există, practic, ca pigment în natură. Egiptenii antici au trebuit să-l inventeze, încălzind cupru, var și nisip de cuarț până au obținut primul pigment sintetic din istorie, tocmai pentru că singura sursă naturală de albastru, lapis lazuli, era o piatră rară, adusă de foarte departe.

Practic, negrul e primordial, imediat, la îndemână; albastrul e o cucerire tehnologică. Cred că exact acest contrast, dintre materia brută, versus materia produsă prin cunoaștere se regăsește și în felul în care lucrez: fundalul întunecat ca substrat primordial, iar accentul albastru ca semn al unei intervenții aproape tehnologice peste materia brută.

Îți place să tratezi materialele ca pe niște organisme vii: ele respiră, absorb și reflectă. Suprafețele reflectorizante, lumina, mecanismele electronice sau materialele reciclate devin pentru tine puncte de plecare într-un proces de explorare a realității. Ce rol are materialul în practica ta artistică: este un purtător de sens sau un mediu de experimentare?                                                                       

Este, în principal, un mediu de experimentare, dar există și situații în care capătă un sens mult mai profund, aproape personal. În seria “Shadows of the Void”, plasticul folosit era reciclat direct din sticlele PET pe care le consumam eu însumi, și era legat, indirect, de propria mea boală cronică.

Documentându-mă, am descoperit ciclul microplasticului în natură: se descompune în fragmente microscopice, intră în lanțul trofic natural, ajunge în alimentația diferitelor viețuitoare pe care noi le consumăm și, la un moment dat, revine în propriul nostru organism. Mai multe cercetări au documentat o corelație între prezența micro și nanoplasticelor în corpul uman și riscuri de sănătate semnificative, inclusiv la pacienți tineri. Această corelație mi s-a părut suficient de tulburătoare ca punct de plecare. Realizarea care a stat la baza seriei a fost simplă: dacă lucrurile continuă în acest ritm, plasticul ar putea deveni singurul indiciu material al existenței noastre, amprenta erei antropogene, la fel cum piatra sau metalul au marcat, de-a lungul istoriei, epocile care le poartă numele. Cele cinci obiecte din serie, sub formă umană, sunt practic niște carcase goale care păstrează doar silueta exterioară a ceea ce arătam cândva ca specie. Aproape ca niște artefacte găsite, dintr-un viitor în care noi am dispărut deja.

Îți propui să creezi lucrări care funcționează ca spații de reflecție. Fie că este vorba despre un obiect, o instalație sau o imagine, ești mai puțin preocupat de forma finală și mai mult de starea pe care aceasta o generează: acea liniște interioară în care privitorul își poate redescoperi legătura cu sine, cu materia și cu universul. Ce anume din opera ta reușește să îl apropie pe public? 

Nu pot răspunde cu exactitate, doar fiecare vizitator în parte poate spune exact ce anume îl atrage. Din discuțiile pe care le-am avut cu diverși vizitatori am observat totuși doi factori recurenți: aspectul ironic al unora dintre lucrări, sau minuțiozitatea tehnică a altora; depinde foarte mult de lucrare și de context.

Cred, totuși, că majoritatea lucrărilor mele sunt subtile, iar tocmai subtilitatea asta obligă publicul să petreacă mai mult timp în fața lor, să le analizeze, și cred că de aici pornește o formă de autoanaliză personală, uneori chiar o stare aproape meditativă. Bănuiesc că starea despre care vorbește întrebarea nu apare în ciuda formei finale, ci tocmai din felul în care forma refuză să se dezvăluie complet dintr-o singură privire.

Practica ta artistică integrează pictura, instalațiile și expresiile sculpturale, punând accent pe forme geometrice pure și fundaluri întunecate, care captează și redau lumina, evocând începuturile cosmosului și misterul existenței. Cum se transformă tema cosmosului atunci când treci de la pictură la instalație și sculptură?Sunt aceste elemente recognoscibile în toate cele trei medii sau fiecare dintre ele capătă expresii diferite în funcție de mediu? 

Fiecare mediu capătă o expresie diferită, încerc să-mi adaptez tehnica în funcție de concept, nu invers. Îmi place, în general, să experimentez și să încerc cât mai multe tehnici, să rămân cât mai polivalent. La École Supérieure d’Art de Lorraine, în Franța, am învățat că o idee își găsește propria formă și nu trebuie subordonată unui singur mediu, ideea capătă forma care i se potrivește cel mai bine, nu invers.

Ca să dau un exemplu concret: nu cred că Shadows of the Void ar fi funcționat la fel de puternic în pictură, exact cum nu cred că Menhir ar fi funcționat la fel de bine ca sculptură. Shadows of the Void are nevoie de spațiul fizic real, de o siluetă goală pe care s-o poți ocoli, care ocupă aer, nu doar suprafață. Menhir, dimpotrivă, depinde de o suprafață care refuză să se citească frontal și cere lumină razantă, o logică aproape imposibil de tradus într-un volum tridimensional fără să-și piardă miezul.

Nu știu întotdeauna sigur dacă asta e o formă de libertate conceptuală sau, pur și simplu, încă nu am găsit un singur mediu suficient de încăpător pentru toate ideile mele. Dar cred că exact această varietate mă definește ca artist, și, sincer, îmi place.

A fost foarte important pentru tine ca artist vizual să studiezi cromatologia, ceea ce te-a determinat să devi student la secția de pictură. Paul Klee spunea: „Culoarea este locul unde creierul și universul se întâlnesc.” Care este paleta cromatică ce revine constant în lucrările tale și cum s-a conturat aceasta în timp? 

Cred că cromatologia e un aspect esențial pentru orice artist, de-asta am și ales să studiez pictura, deși, estetic, mă simt destul de apropiat și de grafică. Momentan paleta mea e aproape monocromă: un fundal întunecat, cu un singur semnal cromatic care taie întunericul. Am revenit la pictură după o perioadă lungă în care lucrasem aproape exclusiv tridimensional, instalații, obiecte, iar, când m-am întors la suprafața bidimensională, am vrut ca și acest proces de revenire să aibă o miză conceptuală, nu doar tehnică. De-asta am ales să încep cu o culoare aproape primordială în istoria omenirii, practic, să redescopăr cromatologia cu pași mici, de la început. Știu că paleta se va schimba pe parcursul vieții mele de artist, și mi-aș dori ca această evoluție să rămână vizibilă, să se poată urmări, de la o serie la alta, cum se schimbă relația mea cu culoarea.

În prezent, ești mediator cultural la Fundația Art Encounters și ai participat la Bienala de la Veneția, în Pavilionul României, tot în calitate de mediator. Devine analiza lucrărilor din perspectiva mediatorului la fel de critică precum analiza propriei practici artistice?

Da, poate chiar mai mult, pentru că nu am luxul distanței afective. Când mediez pentru public la Art Encounters sau la Veneția, trebuie să găsesc repede ce anume dintr-o lucrare complexă merită spus în treizeci de secunde, ce se pierde și ce rezistă fără explicație. Practica asta m-a făcut mai suspicios față de propriile texte de artist, mă întreb constant dacă o frază pe care o scriu despre propria lucrare ar supraviețui aceluiași test.

În perioada masterului ai participat la un program Erasmus în Franța, la Metz, unde ai explorat alte medii artistice, precum instalația și sculptura. Ce surse de inspirație regăsite în Franța te bântuie și în prezent? 

Îmi amintesc un workshop organizat de facultate, despre sculptură cinetică, unde m-am conectat cu un profesor pe care nu-l anticipam. A fost un proces fascinant, în care, pentru prima dată, am îmbinat arta și știința într-un mod concret. Acel workshop s-a materializat, câțiva ani mai târziu, în mai multe prototipuri de sculpturi, pe care le-am numit eu însumi ,,sculpturi performative’’. Ultima variantă a devenit “The Struggle of Electronic Life”, un automaton-țestoasă pe care l-am dezvoltat 2023. Aceeași lucrare a ajuns, ulterior, în centrul unei instalații colective anti-interactive, “Welcome to the Relative End of the Road Not Taken!”, realizată împreună cu Sabina Suru și Mihai Drăgan, prezentată la Simultan Festival XVIII.

Faptul că sculptura gândită cu ani în urmă, la Metz, a ajuns să fie prezentată pentru prima dată public tocmai în cadrul unui festival atât de important pentru arta new-media a fost momentul în care am simțit că întreaga experiență din Franța s-a materializat, în sfârșit, într-un rezultat recunoscut.

Designul grafic reprezintă pentru tine un mediu de inspirație. Ești interesat de noile inovații din domeniul artelor vizuale și fascinat de new media, explorând aceste direcții prin câteva experimente personale. Ce elemente preiei din design și apoi le introduci în lucrări? 

Sunt fascinat de designul grafic abstract, de acele afișe relativ simple ca structură, dar cu impact vizual puternic. Să devin designer grafic a fost, la un moment dat, o idee de carieră pe care chiar o luam în serios; în liceu eram fascinat de programele de prelucrare digitală a imaginii, Photoshop, Illustrator. Lucrând constant cu ele și realizând câteva afișe, în acea perioadă, pentru asociația unde eram voluntar, m-am ținut aproape de acest domeniu până în prezent.

Eram fascinat în special de grilele folosite frecvent în designul de afiș sau de revistă, un element extrem de util, dar care nu e niciodată prezent de sine stătător în forma finală a unui afiș, de exemplu. Am încercat să preiau exact acest element și să-l introduc în lucrările mele, dându-i un rol de sine stătător, ceea ce se leagă și de faptul că, estetic, mă simt destul de apropiat de grafică. Îmi place, de asemenea, estetica digitală, acea saturație specifică imaginii digitale, și de multe ori am încercat s-o reproduc cât mai fidel în lucrările mele fizice, uneori până la punctul în care au fost confundate cu printuri sau colaje.

Citești articole despre noile inovații din știință și apoi în pictură ești influențat de ceea ce ai aflat. Cum se întâlnesc aceste referințe științifice cu atmosfera misterioasă și fundalurile întunecate care definesc multe dintre lucrările tale? 

Foarte direct, de fapt, pornesc aproape tot timpul de la un text științific, nu de la o imagine. Mă folosesc de fundalul întunecat ca metaforă a unui mister, a unei informații ascunse care devine accesibilă prin interacțiunea cu lumina. Pot spune că uneori chiar încerc să transpun concepte din fizică direct în pictură, cum călătorește lumina pe o suprafață, reflexie versus refracție și așa mai departe.

Dar, la fel ca în orice descoperire științifică, accidentul are un rol important și în procesul meu. Realizez o lucrare în mai mulți pași: pornesc de la câteva schițe, trec apoi la o dimensiune redusă și, ulterior, la dimensiunea finală, mai mare. În tot acest proces de transpunere a unei singure imagini, intervine adesea accidentul, urmăresc acești pași, experimentez, și păstrez, pentru forma finală, ce mi se pare coerent.

Cred că știința e, în sine, un mister care ne transformă treptat realitatea. Cu fiecare descoperire realizăm că realitatea nu e deloc ceea ce credeam, ce părea imposibil, uneori chiar din punct de vedere științific, se dovedește posibil. Și atunci realitatea devine relativă. Cred că asta încerc, de fapt, să transpun cel mai mult în pictură: relativitatea vieții.

Fiecare nouă tehnică reprezintă pentru tine un nou început, oferindu-ți senzația de a redescoperi procesul creativ cu aceeași curiozitate și deschidere specifice unui copil care explorează pentru prima dată instrumente și materiale noi. În ce măsură experiențele acumulate în alte medii artistice influențează pictura? Rămân urme ale acestor experimente în lucrarea finală sau fiecare mediu își păstrează autonomia? 

În general, fiecare mediu își păstrează autonomia, cum spuneam și mai devreme, fiecare idee are propria formă. Nu caut neapărat să transpun experiențe dintr-un mediu în altul, dar sunt sigur că, subconștient, acest lucru se întâmplă oricum, în mod natural.

Mă bazez, în general, pe experiment, dacă mi se pare că pot folosi ceva dintr-un alt mediu în pictură, o voi face fără ezitare, dar nu pot spune că urmăresc asta în mod deliberat. Cred, oricum, că granițele dintre medii sunt azi mult mai diluate decât acum 50 sau 100 de ani; de la insistența lui Clement Greenberg, în anii ‘40 -’60, pe puritatea fiecărui mediu, în care susținea că pictura trebuie să rămână strict pictură, fără împrumuturi din sculptură sau altundeva, până la ceea ce Rosalind Krauss numea, deja în 1999, condiția ,,post-mediu’’: ideea că un artist nu mai lucrează în interiorul unui singur mediu, ci își inventează, de fiecare dată, propriul mediu potrivit ideii. Consider descrierea tehnică a unei lucrări mai degrabă o unealtă prin care apropii privitorul de procesul de lucru, decât o graniță care separă strict ce e ,,pictură’’; de ce nu e.