Galeria PARTER din Cluj-Napoca găzduiește până în 30 noiembrie expoziția „Altoi”, dedicată artistei Adriana Popescu, una dintre figurile importante ale artei contemporane românești. Expoziția readuce în atenție un univers artistic în care formele par să crească, să se ramifice și să dobândească o existență aproape vie.

Pe 7 octombrie 2026, la Galeria PARTER din Cluj-Napoca, s-a deschis expoziția „Altoi”, dedicată artistei Adriana Popescu. Expoziția readuce în atenția publicului clujean o operă care, deși legată în mod esențial de sticlă, depășește cu mult limitele convenționale ale acestei arte. „Altoi” nu este doar o ocazie de a recupera biografia unei artiste, ci și o invitație de a privi din nou felul în care Adriana Popescu a înțeles forma, materialele și procesul artistic.

„Opera Adrianei Popescu (1954–2007) reflectă un interes profund pentru formele suprarealiste și fantasmagorice, creând un univers imaginativ, aproape mistic, care depășește ordinarul. După ce a studiat desenul, sculptura și pictura, a ales sticla ca mediu principal pentru a dezvolta idei complexe despre formă și materialitate. Arta sa evocă adesea o atmosferă onirică în care creaturi marine, flora preistorică și obiecte fantastice par să populeze o taxonomie proprie. Înzestrată cu o intuiție remarcabilă pentru materiale, ea a îmbinat sticla, lemnul și metalul în instalații delicate, dar pline de profunzime, demonstrându-și capacitatea de a aduce laolaltă elemente disparate într-un mod aproape alchimic.” (curatori: Mara Iliescu Dărămuș, Székely Sebestyén György)

Ce înseamnă să altoiești o formă?

În lumea vegetală, altoirea presupune unirea a două plante sau a două părți de plantă pentru a produce o nouă formă de creștere. Este un procedeu care presupune intervenție, dar și răbdare: două elemente diferite trebuie să intre într-o relație capabilă să producă viață. La Adriana Popescu, acest procedeu devine o metaforă artistică.

„Altoi” vorbește despre întâlnire, fuziune și transformare, dar și despre posibilitatea ca, din două elemente diferite, să apară ceva care nu exista înainte. Altoirea devine astfel o metaforă a creației însăși: un gest de apropiere și transformare, prin care ceea ce este separat poate deveni parte dintr-o creștere comună. Procesul presupune atât fragilitate, cât și reziliență – două structuri distincte care, prin contact și îngrijire, pot genera o formă nouă.

Transpusă în registrul uman, „Altoi” poate fi privită ca o reflecție asupra relației dintre om și ceilalți, asupra felului în care întâlnirea, schimbul și grija pot produce transformare. Prin ideea altoirii, „Adriana Popescu caută, prin artă, posibilități prin care omul să se vindece și, în același timp, să facă bine.” (Székely Sebestyén György) Altoirea devine astfel nu doar un procedeu al naturii, ci o imagine a solidarității și a regenerării – o formă prin care ceea ce este rupt poate fi reparat, iar ceea ce este diferit poate contribui la apariția unei noi vieți.

Artista nu pornește de la ideea unei forme fixe. Materialele sunt puse în relație, iar din această relație apare o structură nouă. Este semnificativ că artista era preocupată de tehnicile de altoire și de ideea unei „creșteri ramificate a cunoașterii omenești”. În această perspectivă, „Altoi” nu vorbește doar despre natură, ci despre felul în care cunoașterea, imaginația și creația se dezvoltă prin conexiuni.

O sticlă care pare vie

Privită prin prisma operei Adrianei Popescu, sticla capătă o cu totul altă funcție decât cea decorativă. Artista nu este interesată doar de transparența sau perfecțiunea tehnică a materialului. Dimpotrivă, preferă opalescența, culoarea și densitatea, calități prin care sticla dobândește o prezență aproape organică.

În universul ei apar forme care amintesc de muguri, lăstari, rădăcini, păsări, organisme marine sau structuri imaginare. Nu este însă vorba despre reprezentarea fidelă a naturii. Adriana Popescu inventează, mai degrabă, o natură proprie. Obiectele sale par să aparțină unui biotop care nu există în lumea reală, dar pe care privitorul îl recunoaște instinctiv. Ele par să fi crescut undeva între natură și laborator, între organism și obiect.

De aceea, formele din „Altoi” par să nu se oprească acolo unde se termină obiectul. Ele sugerează că ar putea continua: să crească, să se ramifice, să producă alte forme.

Între obiect și organism

Una dintre cele mai interesante experiențe în fața lucrărilor Adrianei Popescu este incertitudinea.

Ce vedem? Un obiect? O plantă? Un organism? Un fragment? Un instrument? O relicvă a unei lumi imaginare? Răspunsul nu este niciodată complet.

Artista construiește forme care se află la limita dintre categorii. Sticla poate deveni aproape carne, lemnul poate sugera o structură vegetală, iar elementele construite pot căpăta aspectul unor organe, păsări sau lăstari. De aici vine și caracterul suprarealist al universului său. În loc să copieze lumea, Adriana Popescu construiește un univers paralel, în care lucrurile se pot combina după alte reguli.

Forme în relație

Aici titlul expoziției devine, poate, cel mai relevant. „Altoi” nu vorbește doar despre plante, ci despre întâlnirea dintre forme, materiale și procese. Despre felul în care elemente diferite se ating, se susțin, se transformă și capătă împreună o formă nouă.

Sticla, lemnul, metalul și structurile cu sugestii vegetale nu mai apar ca elemente izolate, ci ca părți ale unor relații în continuă devenire. Fragilitatea și soliditatea, transparența și opacitatea, naturalul și artificialul, tehnica și imaginația intră într-un dialog în care fiecare element îl transformă pe celălalt.

Expoziția ne invită să privim nu doar obiectele, ci și ce se întâmplă între ele: unde se produce contactul, cum apare continuitatea, cum o formă se prelungește în alta și ce se naște din această apropiere. Altoirea devine, în acest context, mai mult decât o imagine a naturii: devine o imagine a creației însăși – o întâlnire între diferențe din care apare ceva ce nu exista înainte.

Despre artistă

Adriana Popescu (1954, Craiova – 2007, Cluj) a fost o artistă română importantă în domeniul artei sticlei și al obiectului decorativ. A trăit și a lucrat la Cluj, iar în 1979 a absolvit Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca. Activitatea sa artistică a fost recunoscută atât în România, cât și pe plan internațional, fiind distinsă cu Premiul al II-lea la cea de-a III-a Quadriennale des Kunsthandwerks din Erfurt, în 1982, și cu Harvey K. Littleton Prize la Ebeltoft, Danemarca, în 1987. Prin explorarea sticlei ca material artistic, Adriana Popescu a contribuit la dezvoltarea artei contemporane a sticlei din România și la afirmarea acesteia în context european.

Opera Adrianei Popescu a fost prezentată în numeroase expoziții și instituții prestigioase din Europa, Asia și Statele Unite. Printre participările sale se numără expoziții la Kunstmuseum Düsseldorf, Glasmuseum Ebeltoft, Orlando Museum of Art, Kunstsammlungen der Veste Coburg și Musée du verre din Charleroi, precum și la evenimente internaționale dedicate artei sticlei din Germania, Danemarca, Japonia, Statele Unite, Austria și Olanda. Lucrările sale au continuat să fie prezentate și după dispariția artistei, în expoziții precum Glas des späten 20. Jahrhunderts aus Museumsbesitz la Glasmuseum Hentrich din Düsseldorf (2009), Deco-. Penelope in winter la MNAC București (2020) și Graft. Materials and Processes la Galeria Plan B din Berlin (2023), confirmând relevanța și actualitatea creației sale în arta contemporană.

Credit foto: Silvia Suciu