de Silvia Suciu

Expoziția „Linie, Structură, Memorie”, găzduită de Galeria Parter din Cluj-Napoca și curatoriată de criticul și istoricul de artă Székely Sebestyén György, reunește lucrările a trei graficieni seniori ai Filialei UAP Cluj-Bistrița, artiști reprezentativi ai graficii clujene: Maria Reichert-Sârbu, Epaminonda Tiotiu și Monica Vasinca. Expoziția este deschisă până în 26 septembrie, de marți până sâmbătă, între orele 15:00 și 19:00.

Titlul propune și cheia de lectură a expoziției: linia ca gest originar al imaginii, structura ca organizare a materiei și memoria ca spațiu în care experiența se păstrează, se transformă și revine. Cele trei demersuri artistice sunt diferite ca tehnică și expresie, dar se întâlnesc într-o preocupare comună pentru ceea ce rămâne după trecerea timpului. Memoria nu este privită ca o arhivă fixă a trecutului, ci ca o materie vie, capabilă să se depună, să se modifice și să reactiveze experiențe. La fiecare dintre cei trei artiști, ea capătă însă o altă formă.

Când materia își amintește

În creația Mariei Reichert-Sârbu, memoria se naște chiar din materia imaginii. Seria „Răsfoind anotimpuri” utilizează hârtia prelucrată pe umed, suprapuneri de straturi și intervenții cu tempera sau baiț. Hârtia de mătase adaugă transparență și fragilitate, iar suprafața păstrează urmele apei, pigmentului și gestului.

Materialul nu este doar suport, ci devine purtător de timp. Straturile se suprapun asemenea experiențelor, iar imaginea apare printr-un proces de acumulare și ștergere, de apariție și dispariție. „Răsfoirea” anotimpurilor devine astfel o metaforă a memoriei: timpul trece, dar lasă urme. Fragilitatea hârtiei este esențială pentru expresivitatea acestor lucrări. Nimic nu rămâne intact, dar nici nu dispare complet. Imaginea devine sediment, iar memoria – o formă de materie care continuă să lucreze.

Zăpada ca permanență

La Epaminonda Tiotiu, memoria se construiește prin tensiunea dintre efemer și simbol. Într-o activitate artistică de peste cinci decenii, desfășurată între pictură, grafică, scenografie, instalație și tehnici contemporane, artistul explorează relația dintre semn, materie și idee.

Seria „Mandale de zăpadă” pornește de la o opoziție sugestivă: zăpada este trecătoare, în timp ce mandala trimite la ordine, centru și permanență. Cum poate fi păstrată imaginea unui lucru destinat dispariției? Linia digitală încearcă să fixeze efemerul, fără a putea opri însă timpul. Tocmai această imposibilitate transformă imaginea într-o meditație asupra memoriei. În seria „Graal”, realizată prin xilogravură, artitul recurge la un simbol al căutării și al tradiției spirituale. Graalul nu are o imagine definitivă; el există prin acumularea de interpretări, fragmente și reprezentări. Artistul reconstruiește astfel memoria culturală printr-un limbaj în care tehnica tradițională și mijloacele contemporane coexistă.

A vedea nevăzutul

Pentru Monica Vasinca, memoria se deschide către natură și interioritate. Formată în tradiția graficii clujene, artista lucrează la granița dintre grafică și pictură, folosind forme florale, ritmuri și structuri geometrice pentru a sugera energii și stări care depășesc simpla reprezentare.

Florile nu sunt motive decorative, ci forme ale transformării și ale vieții. Natura devine un limbaj al lumii interioare. Afirmația artistei, „Să aud tăcerea, să văd nevăzutul”, poate fi citită ca o veritabilă declarație de principiu: imaginea caută nu doar ceea ce ochiul poate vedea, ci și ceea ce poate fi intuit. În lucrările sale, memoria devine mai puțin concretă, apropiindu-se de percepție, contemplație și spiritualitate. Privitorul este invitat să încetinească și să acorde atenție acelor forme subtile ale experienței care nu pot fi traduse imediat în cuvinte.

Trei forme ale memoriei

Privite împreună, lucrările celor trei artiști conturează trei ipostaze ale memoriei. La Maria Reichert-Sârbu, ea este sediment material, la Epaminonda Tiotiu, reconstrucție și permanență căutată, la Monica Vasinca, interioritate și percepție a nevăzutului.

Această diversitate dă coerență expoziției. „Linie, Structură, Memorie” nu propune o definiție unică a graficii, ci urmărește felul în care linia și structura pot deveni instrumente ale memoriei. Ele păstrează urme, reconstruiesc simboluri și creează spații pentru ceea ce nu poate fi exprimat direct. Expoziția este despre durată, despre ceea ce rămâne atunci când materia se degradează, anotimpurile se succed, imaginile se transformă, iar experiențele devin amintire. Arta nu poate opri timpul, dar poate recupera urmele lui și le poate transforma în imagine.