Gino Rubert și exercițiul introspecției în Absolute Beginners. Post Scriptum.
de Catinca Iacobescu
Există expoziții care îți solicită atenția și expoziții care schimbă, măcar temporar, felul în care privești în jur și, poate cel mai important, felul în care te raportezi la propria persoană. Absolute Beginners, expoziția lui Gino Rubert de la Mobius Gallery din perioada 18 septembrie – 10 octombrie 2026, aparține celei de-a doua categorii. Într-un spațiu aflat la câțiva pași de agitația Pieței Amzei, expoziția construiește un univers în care ritmul exterior pare să se suspende, lăsând loc unei experiențe introspective. Privitorul este invitat să se întoarcă asupra propriei poziții: ce caută în artă, ce valori proiectează asupra imaginilor și în ce măsură ceea ce recunoaște, admiră sau respinge vorbește despre propriile convingeri. Pe măsură ce înaintezi prin galerie, aceste întrebări depășesc treptat relația cu arta și ajung să privească felul în care ne formăm identitatea, interiorizăm standarde și reproducem convenții sociale.
O parte esențială din reușita expoziției ține de felul în care experiența este construită. Parcursul curatorial este coerent, spațiul este aerisit, iar prezentarea lucrărilor păstrează o discreție care le permite să își dezvolte propriile tensiuni. Textul curatorial oferă un punct de orientare fără să epuizeze sensurile imaginilor, lăsând loc interpretării personale. Această claritate devine cu atât mai importantă cu cât expoziția operează pe mai multe niveluri, trecând de la istoria artei și mecanismele creației la reprezentarea femeilor și rolurile tradiționale de gen. Traseul face ca această schimbare de perspectivă să se producă gradual, astfel încât întrebările ridicate la început să capete, spre final, o miză socială mai amplă.
În centrul universului lui Rubert se află un dialog constant cu istoria artei și cu figurile care au contribuit la formarea imaginarului vizual modern. Frida Kahlo, Marina Abramovic, Salvador Dalí, Marcel Duchamp și alte repere ale canonului artistic sunt integrate într-o lume în care granițele dintre epoci, biografii și registre vizuale devin permeabile. Printr-o practică ce îmbină pictura cu fotografia, colajul și alte materiale, artistul compune scene în care familiarul se întâlnește cu absurdul, iar recunoașterea este însoțită de o senzație de stranietate. Personajele și situațiile au uneori o calitate teatrală, ca și cum s-ar desfășura pe o scenă în care convențiile sunt suficient de recognoscibile pentru a fi înțelese, dar și suficient de deplasate pentru a deveni obiectul unei noi priviri.
Ceea ce mi s-a părut deosebit de interesant este felul în care aceste referințe depășesc funcția unor trimiteri culturale și devin instrumente de interogare a relației dintre artist și propria practică: Ce înseamnă să te formezi în raport cu alți artiști? Cum construiești o relație autentică cu o tradiție vizuală deja încărcată de autoritate, prestigiu și interpretări sedimentate? Și cum poți intra în dialog cu această tradiție păstrându-ți libertatea de a o reinterpreta, de a te distanța de ea sau chiar de a-i contesta convențiile? Sunt întrebări care privesc condiția artistului, dar care se extind cu ușurință asupra oricărui proces de formare. Cu toții devenim ceea ce suntem prin raportare la modele, prin preluarea unor limbaje și prin negocierea unor valori pe care le găsim deja constituite în jurul nostru.
Titlul, Absolute Beginners, introduce și reprezintă tocmai chintesența acestei tensiuni. Începătorul este, în mod obișnuit, cel care încă învață și care se raportează la un domeniu dintr-o poziție de vulnerabilitate. În contextul expoziției, această condiție capătă o valoare productivă: a accepta statutul de începător înseamnă să îți asumi deschiderea de a reîncepe, de a privi din nou ceea ce credeai că înțelegi, înseamnă să lași certitudinile deoparte și să devii permeabil, să te expui unor interpretări care nu sunt familiare. Pentru artist, această disponibilitate face posibilă o relație vie cu istoria artei. Pentru privitor, ea deschide un exercițiu similar, în care imaginile funcționează ca niște fisuri, nișe ocazii de a-și examina propriile mecanisme de interpretare, relaționare și poziționare în lume.
Treptat, însă, expoziția mută accentul de la felul în care ne formăm prin raportare la trecut la felul în care ne formăm prin raportare la imaginile și normele care ne organizează viața socială. Această tranziție mi se pare una dintre cele mai reușite decizii ale parcursului curatorial. Întrebarea inițială despre influență și autoritate se transformă într-o întrebare despre interiorizarea convențiilor: de unde provin criteriile prin care evaluăm ceea ce vedem, ce ne face să considerăm anumite roluri sau forme de frumusețe universale și în ce măsură alegerile noastre sunt influențate de modele pe care am învățat să le acceptăm drept firești?
Dacă primele lucrări construiesc un dialog cu istoria artei prin întâlniri improbabile între figurile care au modelat-o, un registru diferit se deschide în sala dedicată portretelor feminine. Aici, compozițiile fac referire la figura cariatidei – care susține arhitectura templului – și poartă, în același timp, povestea unei pedepse istorice, constituind totodată și un subiect extrem de încărcat istoric, artistic și social. În mod sugestiv, femeile reprezentate de Rubert apar izolate și încadrate de limitele propriilor reprezentări. Solitudinea lor, așa cum sugerează și textul curatorial, este departe de a fi pasivă, întrucât fiecare figură pare prinsă între propriul destin și marginile pânzei, într-o tensiune care transformă portretul într-un spațiu al constrângerii. În aceste imagini se întâlnesc frumusețea și condamnarea, valoarea estetică și povara unui rol impus. Corpul feminin devine astfel purtătorul unei istorii care îl precede, fiind transformat într-un suport pentru memoria colectivă și pentru autoritatea unei tradiții.
Această tensiune deschide o întrebare care depășește reprezentarea femininului în istoria artei: în ce măsură imaginile pe care suntem învățați să le recunoaștem drept frumoase, canonice, transmit, în același timp, modele despre locul pe care corpurile și identitățile noastre ar trebui să îl ocupe în lume? Idealurile estetice se formează prin repetiție, iar odată interiorizate pot ajunge să pară firești, desprinse de contextele istorice și culturale care le-au produs. Privite în relație cu lucrările de la începutul expoziției, aceste portrete deplasează întrebarea despre formare către un alt registru: dacă artiștii își construiesc practica prin raportare la o tradiție vizuală, noi ne construim, la rândul nostru, privirea și judecățile prin raportare la imaginile și convențiile pe care le moștenim. Sala dedicată acestor ipostaze feminine constituie astfel o etapă esențială a parcursului, pregătind trecerea de la modelele estetice și artistice la rolurile sociale și la felul în care acestea continuă să ne organizeze relațiile.
Din acest motiv, mi se pare esențial faptul că parcursul se încheie cu cele două lucrări intitulate Husbands and Wives, cărora le este dedicată o sală separată. Pentru mine, acesta este punctul central al expoziției, momentul în care întrebările formulate anterior își dezvăluie cel mai bine implicațiile. Husbands and Wives deplasează discuția formulată anterior spre rolurile pe care le învățăm și le perpetuăm în interiorul relațiilor sociale și de familie.
Ceea ce m-a impresionat în mod special este ironia fină care leagă cele două lucrări de titlul expoziției. În această alegere vizuală se concentrează o conexiune care mi se pare fundamentală pentru înțelegerea întregii expoziții. Titlul, care putea fi citit inițial ca o reflecție asupra formării artistice și a disponibilității de a reîncepe, capătă aici o altă dimensiune. Cine este, de fapt, începătorul? Cine își permite să rămână într-o poziție de inocență, de imaturitate sau de permanentă descoperire? Și cine este obligat să învețe, să se adapteze și să își asume responsabilitatea maturității?
Privite în această cheie, lucrările pun în discuție distribuția inegală a rolurilor tradiționale de gen și a așteptărilor din interiorul relațiilor normative. Imaginea bărbatului-copil introduce o dihotomie între statutul social asociat masculinității și comportamentul cuiva care pare să nu fi ajuns încă la maturitate. Activarea imaginarului unor roluri conjugale familiare deschide un spațiu de interogare a convențiilor care structurează relațiile dintre femei și bărbați. În acest context, Absolute Beginners începe să funcționeze ca o întrebare despre formarea socială și despre felul în care rolurile sunt învățate, asumate și perpetuate. Așa cum artistul poate prelua modele vizuale fără să le examineze suficient, societatea poate transmite mai departe standarde de frumusețe, așteptări de gen și forme de comportament prin simpla inerție a repetiției.
Sensurile acumulate pe parcurs se concentrează astfel într-o ultimă întâlnire cu imaginile. Absolute Beginners reușește, deci, să construiască un parcurs în care relația cu arta construiește o cale de acces către întrebări despre identitate, moșteniri culturale și organizarea vieții sociale, propunând un exercițiu de luciditate și auto-examinare. Coerența expoziției provine din această trecere graduală de la artist la privitor și de la imagine la convenția socială, fiecare etapă schimbând perspectiva din care o înțelegem pe cea precedentă. În final, faptul că expoziția ridică întrebări în loc să le ofere o rezolvare convenabilă mi se pare una dintre cele mai importante reușite ale sale.