Lucrările expuse cuprind o gamă largă de interese și practici artistice, unificate de un imperativ comun: revendicarea narațiunilor feminine în cadrul unui spațiu artistic modelat istoric de excludere. Titlul este o cheie de lectură pentru arhitectura conceptuală a expoziției. Printr-o lentilă metaforică, examinăm asocierea recurentă dintre femei și flori ca o legătură simbolică ce, deși aparent benignă, relevă implicații complexe. În forma sa cea mai reductivă, această asociere perpetuează o narațiune patriarhală în care femininul este redus la rolul ornamental: decorativ, pasiv și dislocat din contextul său natural într-un mediu artificial asupra căruia nu deține nicio formă de control.

Totuși, prezența florii transformă experiența spațială. Culoarea, parfumul și fragilitatea sa au puterea de a remodela percepția unui mediu, făcându-l mai primitor și stratificat. Am urmărit să revendicăm ferm spațiul, afirmând autoratul asupra reprezentării experienței feminine și construind un mediu în care femininul nu mai este perceput, ci percepe, nu mai este obiectificat, ci acționează asupra spațiului însuși. „Revendicarea Antologiei florilor” se conturează drept un răspuns necesar și firesc la omisia sistematică a narațiunilor feminine din istoria artei; narațiuni considerate frivole, decorative sau irelevante sub privirea patriarhală.

Expoziția se desfășoară în spațiul tranzit.ro/ Iași, a cărui configurație formată din două săli de expoziție și o curte interioară, a fost utilizată pentru a funcționa ca un mediu coerent. Lucrările, prezentate în ordinea apariției lor în expoziție, sunt: “Muzeul zilelor mele” de Cristina Ostafi, „Corpul meu reprezintă tot spectrul de influențe” de Carina Burghelea, ”Pereți subțiri” de Ioana Rusu, ”Sub Presiune” de Maria Chirilă, „Acts of Care Dissolve My Skin” de Mălina Moncea și „Obligatoriu spre dreapta” de Claudia Nicola Ungureanu.

Cristina Ostafi cu lucrarea „Muzeul zilelor mele” deschide expoziția cu o serie intimă care documentează mediul personal și experiența corporală a artistei. Întregul proiect transcende granițele dintre document și confesiune, transformând gestul repetitiv al croșetatului într-un act performativ meditativ asupra timpului, fragilității și autovindecării. Instalația evocă un interior domestic prin materiale moi și familiare, în care corpul și spațiul privat devin simultan locuri ale vulnerabilității și ale autorității. Actul domestic al croșetatului este reconstituit ca discurs vizual și politic asupra temporalității, muncii și memoriei afective, revendicând un teritoriu artistic mult timp respins de canonul patriarhal ca fiind neimportant sau decorativ. Proiectul funcționează nu doar ca arhivă personală, ci și ca o cartografie sensibilă a modului în care afectul se materializează în obiect, iar intimitatea capătă o dimensiune publică. Punând procesul în prim-plan ca act în desfășurare, „Muzeul zilelor mele” demontează noțiunea tradițională a „operei finalizate”, înlocuind-o cu un sistem deschis al devenirii, în care incertitudinea devine însăși condiția existenței.

„Corpul meu reprezintă tot spectrul de influențe” de Carina Burghelea ocupă un spațiu intermediar, vizibil printr-o fereastră ce reîncadrează spațiul ca fragment al unei gospodării. Video-ul explorează modul în care corpul devine o suprafață de proiecție pentru așteptări, dorințe și norme sociale. Prin disecarea acestor straturi de influențe impuse, artista invită privitorul să reconsidere granițele dintre conformism și eliberare.

Expoziția culminează instalația Ioanei Rusu “Pereți subțiri” ce introduce spectatorul în intimitatea acustică a unui bloc de locuințe. Folosind sisteme de țevi recuperate, artista transmite fragmente de conversații care surprind diverse perspective asupra violenței domestice, transformând actul ascultării într-o confruntare morală și emoțională. Lucrarea investighează tensiunea dintre sfera publică și cea privată, întrebând unde începe intervenția și ce fel de cunoaștere o legitimează. În camera adiacentă, instalația continuă cu trei sculpturi realizate din fragmente de pereți demolați. Transferurile polaroid aplicate pe aceste suprafețe se dizolvă în imagini abstracte care evocă o fragmentare poetică a corpului feminin.

Cu o proiecție de mari dimensiuni, ”Sub Presiune” de Maria Chirilă modelează a doua cameră prin suprafața cutată pe care este redată. Lucrarea explorează relația dintre corp și pământ prin intermediul picioarelor. Ele poartă întreaga greutate a corpului și mențin echilibrul în instabilitate. Textura pielii funcționează ca o hartă a mișcării, rezistenței și transformării. În contextul expoziției, lucrarea evidențiază legătura dintre corpul feminin și munca invizibilă întrupată în aceste membre.

„Acts of Care Dissolve My Skin” de Mălina Moncea se desfășoară publicului drept o sculptură și suprafață de proiecție. Lucrarea este o meditație asupra fragilității, memoriei și politicii muncii invizibile. Folosind săpunul pentru materialitatea sa perisabilă, domestică, încărcată de noțiuni de puritate și consum, artista transformă un obiect banal de igienă într-un loc al inscripției și erodării. Textele gravate, sortite dispariției pe măsură ce săpunul se dizolvă, reflectă dispariția muncii domestice din istoriile oficiale. Prin materialitatea sa dizolvantă, lucrarea performează consumul lent al grijii în sine, întrupând contradicția dintre tandrețe și epuizare, dintre prezență și dispariție. Dintr-o perspectivă eco-feministă, săpunul devine o metaforă corporală a muncii de îngrijire neplătite, purtând în sine tensiunea dintre grijă și exploatare. Videoproiecția adăugată intervine ca strat spectral, o urmă imaterială care reanimează obiectul pe cale de dispariție, creând un dialog între tangibil și efemer. În această oscilație între suprafață și profunzime, permanență și degradare, lucrarea articulează o nouă poetică a muncii, unde eroziunea este o mărturie, iar gesturile grijii, adesea invizibile și autodistructive, devin acte radicale de rezistență și comemorare.

Lucrarea finală conduce publicul în exterior, unde Claudia Nicola Ungureanu cu lucrarea “Obligatoriu spre dreapta” reconfigurează semiotica sferei publice prin aproprierea vocabularului vizual al indicatoarelor rutiere cooptate de propaganda de dreapta pentru a disemina ideologii violente și excluzioniste. Prin relocarea lor într-un context artistic, aceste obiecte sunt deposedate de autoritatea funcțională și transformate în instrumente de reflecție critică. Comanda lor prescriptivă este golită de eficacitate, expunând absurditatea și fragilitatea construcțiilor ideologice bazate pe repetiție și vizibilitate. În curte, indicatoarele recuperate sunt dispuse într-o formație semicirculară, iar ansamblul acoperit cu stickere propagandistice, funcționează ca o instalație site-specific în forma unei arene. Acest spațiu confruntațional creează un loc al tensiunii. Privitorul, poziționat în interiorul acestei configurații, devine simultan spectator și subiect al confruntării, implicat într-o negociere între autoritatea externă și convingerea interioară. Lucrarea generează astfel un spațiu al tensiunii productive: un loc în care retorica controlului se clatină, iar actul privirii devine un exercițiu etic de examinare a complicității, responsabilității și credinței.

Din perspectivă curatorială, spațiul expozițional a fost conceput pentru a evoca un imaginar domestic – un mediu familiar, de locuire, în care introspecția devine principalul mod de raportare. Materialele moi ale Cristinei Ostafi invocă un sentiment de confort și siguranță, iar performance-ul plasează privitorul într-o stare simultan contemplativă și voyeuristică. Această tensiune continuă în reîncadrarea ferestrei Carinei Burghelea, unde actul privirii se transformă într-o declarație și un exercițiu de ascultare și auto-interogare. În același timp, instalația sonoră a Ioanei Rusu împletește textura invizibilă a tensiunii domestice prin obiecte cotidiene tangibile, făcând din obișnuit ceva neliniștitor. În ansamblu, aceste lucrări articulează o narațiune coerentă a agenției feminine în sfera domestică, cartografiind interacțiunea fluidă dintre casă ca structură arhitecturală și corp ca forță modelatoare persistentă.

A doua cameră se îndepărtează de registrul domestic evident, desfășurându-se într-o compoziție spațială mai poetică și metaforică. Aici, corpul feminin nu mai locuiește in acest mediul, ci îl definește și îl modelează. Logica spațială a expoziției reflectă astfel logica sa conceptuală, marcând trecerea la la politic și revendicare. Extinderea lucrării Ioanei Rusu în fragmentele sculpturale ale pereților funcționează ca un gest metaforic crucial, traducând narațiunile auditive din țevi în structuri corporale. Pereții devin corpuri de sine stătătoare, tăcute, dar încărcate de povești latente, a căror textură aspră contrastează cu sensibilitatea evocată în imagini. Această tranziție poroasă se prelungește în proiectul Mariei Chirilă, unde experiența corporală este absorbită de arhitectură, remodelând spațiul ca metaforă a întrupării și transformării.

Instalația Mălinei Moncea se afirmă ca o declarație centrală în cameră, atât prin materialul de proiecție multidimentional, o masă de sticlă transparentă ce permite luminii să pătrundă și să se reverse pe podea dar și prin ecoul său oglindit pe tavan, unde așchii de săpun și apă se contopesc în configurații abstracte, efemere, înconjurând sculptura principală din săpun. Corpul sufocat, se cristalizează aici ca o metaforă a interiorității trăite, construită prin corporalitate și negocierea continuă cu materia.

Spațiul final al expoziției încheie parcursul cu o reflecție puternică asupra politicilor prezenței în cadre instituționale și asupra urgenței existenței ca formă de persistență, articulată prin intervenția site-specific a Claudiei Nicola Ungureanu. Complexitatea fragmentată a experienței feminine este abordată deliberat multiplu, ocupând și redefinind fiecare interval spațial disponibil pentru revendicare. Expoziția întâmpină vizitatorul încă din hol cu o altă lucrare semnată de artistă, o fotografie „Untitled” care înfățișează o floare sufocată sub un strat de plastic transparent. În cadrul conceptual al expoziției, imaginea funcționează ca o teză vizuală: dezvăluie două dimensiuni spațiale interdependente: una exterioară membranei plastice și alta suspendată între floare și bariera sa. Ambele spații, deși delimitate de constrângeri, sunt transformate prin prezența florii. Această dinamică relațională condensează abordarea curatorială, titlul expoziției și cheia sa de lectură esențială: prezența feminină reconfigurează chiar structurile care încearcă să o constrângă.

Data: 12 septembrie – 5 octombrie 2025

Credite foto: @codrin.7, @cameliaduda, @david_albu @robertmihaill