„Alexandra Vassilikian, artistă de origine armeană din România, nomadă de-a lungul vieții, bucureșteancă prin naștere, brașoveancă prin adopție, trăitoare pe meleaguri portugheze apoi, pentru ca în final să se stabilească la Paris și apoi în Germania, în spațiul unui atelier situat într-un castel dintr-o plină de mistere pădure bavareză. Alexandra Vassilikian – o geografie intimă a memoriei și violenței.

Transmiterea intergenerațională a traumelor trăite de strămoșii noștri nu se limitează la cunoașterea istorică sau la intuiția afectivă în raport cu trecutul familial. În lucrările Alexandrei Vassilikian, această moștenire capătă formă vizuală și corporală, sugerând o memorie organică, inscripționată în structura biologică a rasei umane. Trauma inetergenerațională devine cicatrice invizibilă și obsesională, transmisă nu prin povești, ci prin materia ființei artistei, neintermediat de secolele istoriei ci de o experiență de-a dreptul transcendentală, atât de mare privirea. Artista privește cu ochiul interior și-și pune amprenta, celulară de-a dreptul. Structura inimii, a gândului, a intuiției artistei asupra celor ce se întâmplă sub straturi (geologice) de pământ se imprimă cu claritate dar și duritate pe suprafața suprafeței de creație a artistei. Artista își trăiește prezentul creativ cât și fizic, privind și gândind la lumile de trecute violențe ala lumii vii, de degradare a cărnii umane și animale ucise în lungul istoriei omenirii.

Prin compoziții ce evocă fragilitatea rămășițelor zilei, tensiunea și memoria afectivă, artista explorează această dimensiune invizibilă a memoriei colective, aducând în spațiul vizual ceea ce altfel rămâne înăuntrul corpului, nespus.

Paleta cromatică este limitată, dominată de tonuri de negru, gri, alb murdar și accente de roșu oxidat. Această austeritate cromatică sugerează degradarea, cenușa, rana, sângerarea, atâtea elemente asociate traumei. Roșul nu este doar un accent decorativ, ci o rană (vizuală).

Texturile sunt brutale, neregulate, iar materialele par supuse unor procese de ardere, ștergere, suprapunere, accentuând ideea de cicatrice sau piele putrezită, arsă, distrusă ceea ce sporește tensiunea vizuală.

Experiența este corporală, mai ales că deseori, în acroșajele expozițiilor sale, lucrările sunt suspendate la înălțimea corpului uman, implicând o confruntare directă, uneori chiar inconfortabilă, cu trauma reprezentată. Adesea, lucrările Alexandrei Vassilikian evocă peisaje viscerale, deformate, în care elementele nu sunt recognoscibile în sens clasic, ele par rană ce iradiază. Mână artistei nu ezită să apese, să zgârie, să rănească suprafața pânzei, să o împuște, să o împroaște cu materie cândva vie, e ca o replică vizuală a suferinței sau a disoluției corporale sub schije, bombe, iatagane, săbii sau explozii. Lucrările sale construiesc un limbaj vizual în care trauma războaielor, a violenței din straturile pământului, nu este doar reprezentată, ci aproape trăită vizual. Materialitatea brută, gestul pictural expresiv și cromatica redusă, dar intensă, participă la articularea unui discurs despre răni moștenite, despre corp ca arhivă a durerii și despre necesitatea vizibilizării a ceea ce rămâne, de obicei, tăcut.

Având origine armeană, artista aduce o sensibilitate aparte în lucrările sale, influențată de istoria și cultura acestei națiuni trecută printr-o trauma colectivă a genocidelor repetate, prin care a trecut acest popor aruncat în fața cruzimii istoriei. Moștenirea sa culturală și ochiul scrutător asupre lumii se reflectă în modul în care abordează tema războiului și violenței, considerându-le elemente intrinseci ale existenței umane și ale luptei pentru supraviețuire. Tranziția tehnică a artistei este semnificativă. De-a lungul carierei, Alexandra Vassilikian a trecut de la pictură și desen la instalații, explorând medii și tehnici diverse pentru a exprima complexitatea temelor care o preocupă. Această evoluție reflectă dorința de a depăși limitele tradiționale și de a implica privitorul într-o experiență emoțională și reflexivă, dialogul fiind provator și dificil.

În 2014, artista a expus la Augsburg, Germania, într-o biserică, lucrări ce reflectau asupra câmpiilor de luptă și memoriei colective. Ulterior, în 2021 și 2023, a participat la „Bienala Albastră” din Brașov cu instalațiile „După batălie – în zori” și „Îngerii mâniei”. Aceste lucrări au introdus elemente noi: fâșii lungi ce întruchipează prezențe inefabile, vizibile pentru unii, invizibile pentru alții, invitând spectatorii să se aplece meditiativ asupra naturii percepției și realității.

Alexandra Vassilikian lucrează cu materia vizuală a traumei. Pictura, desenul și instalația nu sunt pentru ea simple forme expresive, ci instrumente de arheologie afectivă. În centrul cercetării sale se află o întrebare esențială: ce urme lasă istoria în carne iar nu doar în suflet? Ce rămâne în noi din durerile altora, ale tuturor celor care au murit înaintea noastră și chiar și a intuiției morții celor ce ne vor urma?!

Traseul său artistic începe cu lucrări în care peisajul devine o proiecție a interiorului. Aceste peisaje „ecorșee”, cum le numește, nu reprezintă un loc anume, ci structuri ale unei naturi rănite, teritorii fragile, marcate de pierdere de sine,

de vieți, de universuri umane, absorbită în carnea pământului și a istoriei ca într-o gaură neagră, nevăzute acum dar prezente până la sfârșitul timpului ca în poezia abisală (care ar fi inversul abisului) a lui Mihai Eminescu: „Icoana stelei

ce-a murit/ Încet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem, și nu e.” E inversul stelei, e absorbția stelei din pieptul oamenilor în straturile successive de pământuri însângerat.

Începând cu 2017, lucrările se orientează spre instalații. Proiectul „După bătălie – în zori” propune o experiență fizică, de traversare. Fâșii pictate, lungi și verticale, sunt suspendate în spațiu, formând o pădure de corpuri atârnate. Vizitatorul devine participant, se mișcă printre ele, simte prezența acestora. Spațiul devine o memorie vie, o compoziție de prezențe absente. Spectrele nu se arată direct, dar sunt acolo în verticalitatea acelor forme care veghează tăcut asupra unei istorii ce nu trece. Această instalație este reluată și dezvoltată în proiectul prezentat în 2023 la Bienala de la Brașov, sub titlul „Îngerii mâniei”.

În această etapă a parcursului artistic, Alexandra Vassilikian introduce o nouă serie, „Ecorșeele”, desene realizate în cărbune, cerneală și pastel, inspirate de carcasele animalelor vânate, reinterpretate simbolic, forme hibride ce se situează între animal și om, între viu și mort, biologic și mitic. Desenele nu au un caracter descriptiv, ci evocativ; ele nu spun o poveste, ci oferă un simptom: violența este înscrisă în structura vieții. Artista nu denunță, ci observă; nu explică, ci creează spațiu pentru înțelegere intuitivă. Poate tocmai în tensiunea dintre prezență și absență, între vizibil și invizibil, se află forța lucrărilor Alexandrei Vassilikian: capacitatea lor de a deschide spații de gândire și simțire acolo unde cuvintele nu prea mai fac față, pentru că cunoașterea intuitivă, afectul preaiu controlul și în locul vorbei, apare desenul, urma, pata de culoare, de glonț, de sânge și cenușă.

Pentru Alexandra Vassilikian, arta pe care o practică nu este un act de protest direct, ci un anume fel de meditație (lucidă?) și, uneori, fatalistă asupra violenței, pe care o consideră intrinsecă vieții. Războiul nu este doar conflictul între oameni, ci o stare planetară, o luptă pentru supraviețuire care traversează toate regnurile: virusuri, bacterii, animale și omul însuși.

Astfel, planeta este un câmp de bătălie perpetuu, iar viața – o formă continuă de conflict exterior dar și interiorizat. Această viziune sumbră, fără speranță simplistă, caracterizează întreaga sa reflecție artistică, care caută să arate nu excepția, ci regula existenței: violența.

Instalația compusă din fâșii pictate, suspendate vertical, creează un traseu inițiatic și ritualic.

Această artă a memoriei este un demers necesar într-o lume care uită prea ușor suferințele trecutului, dar și o chemare la asumarea durerii și la păstrarea vie a memoriei ca parte a identității noastre umane și colective.

Arta Alexandrei Vassilikian nu caută să ofere răspunsuri, ci să pună întrebări, nu ilustrează suferința, ci o face palpabilă, trăită prin simțuri și prin prezență, creația ei ne provoacă să simțim ceea ce deseori ignorăm, prezența invizibilă a durerii tuturor celor ce au fost, a violenței, a istoriei care ne modelează prezentul și viitorul. Lucrările artistei ne provoacă spre un dialog între vizibil și invizibil, între durere și memorie.

Într-o lume sfâșiată de conflicte interminabile: Ucraina, Palestina, Darfur, Congo, și enumerăm doar o parte din ce se întâmplă acum, arta Alexandrei Vasslikian se transformă într-un spațiu al memoriei vii, în care trecutul dureros se întretaie cu prezentul crud într-un loc comun în care războiul continuă să distrugă în acte de agresivitate și demență colectivă, destine, popoare, câmpuri, orașe, universuri și să scrijelească profund, ecorșee vii, corpurile, sufletele.

Așa cum Merleau-Ponty vorbește despre „ochiul interior”, acel mod de a vedea dincolo de suprafață, de a pătrunde în esența lucrurilor și a ființei, Alexandra Vassilikian ne invită să privim cu atenție această memorie înscrisă în trup, o memorie care nu poate fi exprimată doar prin cuvinte, ci trebuie simțită și trăită la nivel afectiv. Ochiul interior al artei sale deschide o poartă către ceea ce este de obicei invizibil: durerea ancestrală, trauma colectivă și cicatricile invizibile care ne formează identitatea.

În acest sens, arta artistei este o formă de rezistență și de confruntare cu violența, o chemare la a nu uita și a nu ignora prezența acestor răni vechi și noi. Ea ne amintește că violența nu este un accident, ci o constantă a condiției umane, dar și o responsabilitate pe care o au, mai ales artiștii, de a o recunoaște, de a încerca a o înțelege și, sau, măcar a o simți. Desenatoare, graficiană, artistă a transcendentului transpus pe hârtie, sau pânză, Alexandra Vassilikian privește lumea cu ochiul scrutător al celui care înțelege că viața și arta se întrepătrund în zonele unei conștiințe de sine care depășește limitele vizibilului și plonjează în carnea pământului maculat de erele succesive de neîncetată violență.”

Raluca Ilaria Demetrescu