„N-are cum să nu existe, în codurile viului, vreo amprentă moleculară a atingerii noastre care să nu fi lăsat urme în lume.” (Donna Haraway, The Companion Species Manifesto).

Cum putem gândi împreună cu ceilalți și cum ne putem apropia de ceea ce e diferit de noi, uman și non-uman deopotrivă? Cum co-existăm și co-evoluăm cu alte specii? Dintotdeauna am făcut parte dintr-o țesătură colectivă, una mai mult decât umană, dar care astăzi poartă imaginea dezastrului înfățișată de contracte sociale eșuate, de colapsul ecologic și sentimentul de epuizare. Este însă această imagine a dezastrului singura imagine a lumii la care putem avea acces? Sau există alte atingeri delicate, amintiri adânc tăinuite care așteaptă să înflorească, să ne învăluie în legături mai organice, mai sensibile? Putem, oare, reînvia sentimentul fragil al speranței?

Ne imaginăm procesul de co-evoluție din interiorul porozității corpurilor noastre, din interiorul interdependențelor multiple care constituie ființa noastră și lumea însăși. A lăsa această porozitate să devină o formă de orientare, poate da naștere unor alte moduri de a imagina și organiza realitatea socială. Ea eliberează vulnerabilitățile și face să apară o înțelegere mai mult decât umană a lumii. Nu mai putem lăsa să se perpetueze atitudinea prezumțioasă care, îngrădind simțirea în sistemul capitalist, a dat naștere unor istorii ale violenței ce au lăsat cicatrici adânci în corpuri și peisaje. În același timp, nici nu putem romantiza natura și redescoperirea ei ca pe o formă de escapism din realitatea în care trăim.

Cu toate acestea, pentru a crea altfel de legături poroase, pentru a ne putea imagina țesătura colectivă a lumii, avem nevoie de ceva asemănător demnității ca atitudine împreună cu și față de ceilalți. Și de un ritm mai lent: un alt mod de a fi în timp, un alt mod de a crește, de a privi, simți și înțelege împreună cu alte specii însoțitoare. Este poate cel mai apropiat mod de a exprima sensibilitatea amprentelor pe care le lăsăm.

Încercând să gândind împreună cu artistele și artiștii din expoziție, ne-am îngăduit o anumită lentoare si o reflecție mai degrabă tentaculară, explorând sensibilitățile care ne pot conecta și diferențele care aduc ceva din noi înșine în exercițiile de imaginație. Precum o caracatiță, am putea spune – îndrăgostită și învăluitoare -, ne poticnim și ne ivim, în mișcări maleabile, alunecoase, neprevăzute și uneori incomode. Ce-ar fi dacă am lăsa acest exercițiu încâlcit de conviețuire cu ceea ce nu înțelegem pe deplin să devină o practică, una capabilă să transforme miturile care ne separă?. La urma urmei, iubirea însăși este o practică de a le face loc celorlalți însoțitori în și din interior. Ce fel de povești ne-am putea spune dacă ne-am imagina ca ființe îndrăgostite?

Transformările sunt inevitabile. Dar în fluctuațiile devenirii există un haos dulce-amărui, trebuie doar să cedezi.”

Note asupra unor gânduri: Michelle Panthère & Edith Lázár