„Dar omul e sfânt doar dacă are măsura căderii. Iubirea își desface floarea doar dacă e amenințată de talpa urii”, scrie Bogdan Vlăduță; iar pentru noi, ființe de sînge și carne, înălțarea gîndului nu e posibilă fără a primi afundarea în realitatea materiei. Acest dat antropologic, această coordonată inevitabilă a regimului perceptiv prin care luăm la cunoștință universul ca Umwelt este imboldul de pornire ce subîntinde, conștient sau nu, arta acestuia.

Lumînarea și cartea sînt motive figurative care întrupează metaforic în mod exemplar aceste dinamici ale materiei și duhului. Iar lumînarea și cartea sînt recurent prezente în lucrările -febrile explorări, dar și ferme luări în stăpînire ale potențialului expresiv al pigmentului pictural- expuse de artist la galeria Relicvar. Lumînarea luminează ca rezultat al transfigurării materiei pînă la aproape completă disoluție. Cartea poate genera structuri pur mentale sau spirituale, deși paginile îi sînt întrutotul materiale. Iar maniera în care le pictează Bogdan Vlăduță oferă convingător sugestia vizuală a unei asemenea dinamici duale, dar nu dihotomice: accentele cromatice suple și elegante care sugerează lumina sînt copleșite, dar astfel nu anulate, ci dimpotrivă potențate de învolburări de tușe întunecate.

Aceeași dinamică și același rafinament estetic se regăsesc în chipurile, edificiile și artefactele care rețin atenția pictorului. Chipurile profane din picturile sale sînt, pe de o parte, vădit profane: o anume angoasă sau căutare concentrată, dar defel impasibilă sau arogantă se degajă dintr-un portret, oboseala (trupului?, minții? sufletului?) îl copleșește pe protagonistul altuia. În repetate rînduri, chipul ca identitate și eikon este pe punctul de a fi anulat vizual, trimis în abstracție vizuală, în hyle, ca și cum ar fi trimis în uitare. Pe de altă parte însă, această graniță nu este niciodată trecută: și chipul, și asemănarea persistă, iar o identitate spirituală se revelează calm, inevitabil. Clădirile sînt construite ca zone picturale de intersecție agonistică între claritatea structurii și senzualitatea suprafeței. În ansamblul acestor compoziții, tușele temperat luminoase, parcimonios folosite, se comportă vizual ca și cum ar locui într-un imposibil dedesubt al stratului pictural și servesc spre a aminti că în vizibil, receptat cu potrivită sensibilitate, se pot întrezări manifestările a ceea ce este dincolo de materie. De fiecare dată, bucuria estetică este rezultatul unei tensiuni, pe care pictura lui Bogdan Vlăduță o susține, în loc să încerce a o rezolva tranșant și naiv, între eikon și hyle.

Obținerea, cu impetuozitate venită din matur meșteșug, a unei eleganțe vizuale lipsite de edulcorare, sugerarea cu subtilitate, dar fără excesiv și steril echivoc, a sacrului din mundan și relația imaginii picturale cu timpul par a fi coordonatele cele mai importante ale artei sale. Din perspectiva celei din urmă, picturile lui Vlăduță amintesc de ruinele de imitație ale unora dintre grădinile englezești (dar deseori prezente și în grădinile continentale) din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aceste artificiale ruine erau edificii fragmentare, astfel construite pentru a semăna unor vestigii antice: nu doar aspectul lor, ci însăși structura vizuală lor erau vechi, conotînd o vechime prestigioasă și o relevanță estetică dovedită de testul timpului, din chiar momentul în care, noi, apăreau în ansamblul peisagistic la modă, altfel spus întrutotul actual. Or, tocmai o măiestrie aparte în stăpînirea unui anacronism paradoxal, o manevrare a acestuia care nu îl anulează, nici nu îl atenuează excesiv, dar îi permite totuși să fie roditor de sens și  în actualitate, pare să fie forma cea mai elevată de sofisticare întrupată febril în pictura lui Bogdan Vlăduță.

În cele din urmă, destul de puține sînt căile aflate la dispoziția omului pentru a-și reprezenta sau pentru a-și face, fie și fragmentar, prezent accesibil acel dincolo-de-lume-din-lume, pe care îl poate presimți adesea (sau chiar nu se poate împiedica să îl presimtă), dar îl poate trăi doar epifanic, ceea ce probabil nu multora și cu siguranță nu adesea le este dat. Pentru a îl sugera însă în formă, pentru a îl captura parțial și fremătător, ne sînt de folos poezia, matematica, muzica, jocul, ritualul sau arta vizuală. Bogdan Vlăduță alege cea din urmă cale spre un inefabil, dar totodată hiperreal scop: figurarea fiorului prin configurarea materialului. Picturile sale, scrutate atent, se arată a fi cumpănite skandalonta, pietre de poticnire trezitoare, senzual ispititoare urechi ale acului prin care se strecoară elegant o bucurie spirituală.”

Bogdan Iacob

foto expozitie: Simion Lisnic