TOP

Expoziția lui Dumitru Gorzo de la Comenduirea Garnizoanei din Timișoara

„S.A. Ești unul dintre povestitorii (vizuali) cu cea mai mare ușurătate a ‘limbii.’ De ce povești?
D.G. La noi acasă ușile-au fost deschise tot timpul, nu se bate și intră oricine. Nimeni nu stă la ușă decât dacă alege să stea acolo. Dacă alegeai să intri și te-așezai la masă, deveneai dator, în schimb, c-o poveste. Oricine stătea la masă trebuia să spună o poveste. Bunicul meu ne spunea câte-o poveste în fiecare seară, avea cam cinci principale, dar, cumva, niciodată nu se repetau.
Erau povești de zi, facts, și povești de seară – stihiile. Cu astea din urmă trăiesc încă.
A fi un bun povestitor, a ști ce să spui și cum s-o spui, mereu mi-a părut o mare calitate. Nici nu contează dacă povestea e recirculată sau recirculabilă, ajustată sau ajustabilă
De ce povești? Că nu pot s-arunc în mijlocul pieții chiar toate lucrurile pe care le-aș da afară.
S.A. Ce este Continuous Studio?
D.G. E aparatul de lucru al unui om singur. Nu-i nici comod, nici plăcut, nici simplu și aproape că mă-ncurcă mai tare decât mă descurcă. Cel puțin în momentele când cântăresc timpul. Dar nici nu pot spune că nu caut tipul ăsta de complicație. Să fiu asociat cu tendințe nu m-a interesat niciodată. Sunt greu de prins, și mai greu de băgat în vreun țarc și-mi și place să arăt cât pot. Unii ar zice că mă dau mare și poate că-așa și e. Simt nevoia să produc mult. Nu știu dacă și eficient.
Totuși, Continuous Studio nu este un performance și n-are nimic de-a face cu recunoașterea vreunei acțiuni exemplare. Mereu mi-am dorit să văd atelierele celorlalți, să arunc un ochi pe sub ușă sau pe geamul deschis. Orice fel de atelier e un fel de lume care se construiește în altă lume, e ca o fractură în spațiu. E un construct fragil, care se construiește greu și pe care nu suntem dispuși să-l împărtășim foarte ușor. Nu c-am ști cum. Plus că sunt puțini oameni care își pot face arta cu spectatori. Tipul ăsta de acțiune ajunge să aibă toate caracteristicile unei lucrări: există intenție, intuiești o direcție și dup-aceea haos. Adică o mare de posibilități.
Continuous Studio e, deci, un soi de revărsare de forță și o mare împleticeală. Nu am un plan anume. În principiu, vreau să expun în toate muzeele de artă din țară și să-ncerc să lucrez real cu locul ăla.
S.A. Le-ai numit „o galerie de capete și mutre.” Le-ai numit și chestiuni simptomatice, stări și intensități, bestii, carcalaci, forme, creaturi, structuri penetrabile, direcții, prezențe care se încarcă, dicteuri automate.
Au fost numite: bestiar primitivist, figuri gestualiste, scene dintr-un basm interior, dispozitive de accesat mormăiala ancestrală a lumii, monștri, năluci, vedenii, comics și câte și mai câte.
Ce-i cu comunitatea asta de personaje?
D.G. Îți zic cum nu le-am zis până acuma – gorzolănii. Or, astea țâșnesc când vor ele. Dintr-o construcție de linii apar bestii sau capete si sigur niște ochi. Am avut o perioadă în care orice făceam ieșea cap. Acuma pare că ies dinți.
E modalitatea mea de a lucra cu imaginea, de a o gândi și de a o folosi. Mi-am creat un fond de ‘investiții’ vizuale, care-mi aparțin în totalitate, pe care le circul și recircul, într-un gest foarte similar cu scrisul, în sensul în care poveștile astea ies din mine cu o viteză cel puțin similară cu a scrisului. Începi cu o linie, dar nu știi dacă ea te duce pe tine sau tu o duci pe ea. Și nici nu siluiesc materialele în care lucrez gorzolăniile astea. Urmăresc sensul materialului și caut să observ. Mereu am împărțit lucrurile între inspirație și observație. Pentru inspirație trebuie să fii acolo. Bestiile cred că ies din observație, totuși, că eu nu-s mereu acolo când ies. Țâșnesc pur și simplu.
Mă interesează multitudinea unei forme, chiar dacă poți să faci lumea doar c-o bestie a dracu’.” Curator și producător, Simona Abagiu

Post a Comment