Expoziția ,,Mâna mea, este lingura ta. Te  hrănește’’, curatoriată de Mircea Cantor, găzduită, în perioada 14.05.2025-31.07.2025,  de Baia Turcească – Centrul de Artă Contemporană din Iași, constituie o experiență estetică, artistică și filosofică de o densitate rar întâlnită, configurată în jurul unei idei arhetipale: mâna ca origine și extensie a actului creator. Printr-o dramaturgie spațială subtil orchestrată și o selecție de obiecte ce traversează timpul – de la artefacte cucuteniene la gesturi minimale din arta contemporană -, expoziția se desfășoară ca o rețea de straturi semnificante, unde timpul istoric este metamorfozat într-un palimpsest vizual, afectiv și intelectual.

Mâna este  începutul tuturor lucrurilor. „Arta se face cu ajutorul mâinilor. Ele sunt instrumentul creației, dar în primul rând al cunoașterii.”- Henri Focillon. Această afirmație fundamentală  funcționează ca axă conceptuală în jurul căreia gravitează întreaga construcție expozițională. Mircea Cantor propune nu o simplă prezentare de artefacte sau lucrări, ci o reconstrucție a genealogiei gestului creator, în care mâna este simultan subiect și obiect, unealtă și semn, materie și simbol.

Expoziția afirmă, cu o retorică tăcută dar riguroasă, că istoria artei este o istorie a mâinilor. De la mâinile schematizate în lutul moale al figurilor sau obiectelor cucuteniene, la mâna tremurată dar incisivă a Getei Brătescu, până la desenul subtil al mâinii artistului însuși (Cantor) care desenează o altă mână – reflexivitate dublă, imagine în oglindă –, gestul este, întotdeauna, ceea ce precede și depășește cuvântul.

Expoziția este o expoziție rețea, nu ca metaforă digitală, ci ca arheologie a sensului. Este esențial de precizat că funcționează în regim de rețea nu în sensul actual al digitalității omniprezente, ci într-un sens aproape topologic: ea construiește o rețea de straturi culturale, geografii simbolice și temporalități intercalate. Obiectele și lucrările nu sunt așezate în ordinea cronologică a muzeului tradițional, ci sunt reunite prin afinități elective: broderia tradițională și pictura de atelier, obiectul utilitar și gestul conceptual, relicva și performance-ul.

Această strategie de așezare –  datorată designului expozițional realizat de Eliza Yokina (Cumulus Architecture) – privilegiază ceea ce Aby Warburg ar fi numit „formele de patos”, acele recurențe formale și afective ce supraviețuiesc în istoria imaginilor ca „fantome ale gestului”. Astfel, o lingură de lemn lucrată de mână, un covor țesut cu motiv solar sau un bust clasic devin nu doar exponate, ci noduri într-o rețea de semnificații transversale.

Contemplând acest demes artistic e ca și cum am lectura o dramaturgie a intimității și violenței. Expoziția propune o cartografiere a mâinii ca entitate ambivalentă: aceeași mână care mângâie este și cea care lovește; aceeași mână care scrie poezia poate redacta și o sentință. Această dualitate se regăsește în fragmentele de literatură populară sau nu, integrate subtil în parcursul expozițional, dar și în lucrările selectate. Și iarași amintim lucrarea lui Mircea Cantor, în care desenul unei mâini cuprinde o altă mână într-un gest de dublă contingență – metaforă vizuală a memoriei care se autoreplică și, poate, a relației dintre creator și moștenirea gestuală a celor care l-au precedat. În contrapunct, Geta Brătescu propune o mână doar schițată, ca o amintire a gestului, o fantomă a creației ce încă vibrează prin absență.

Prin includerea unor artefacte provenind din muzee precum Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, Muzeul Național al Țăranului Român sau Muzeul de Istorie al Moldovei, expoziția valorifică patrimoniul cultural într-o formulă non-muzeografică. Spectatorii privesc un tablou stratificat al unei culturi materiale vii. Obiecte precum ace de os, linguri sculptate, mănuși, unelte sau textile sunt decontextualizate doar pentru a fi recontextualizate poetic. Aceste inserții funcționează ca „mărturii ale unei mâini colective”, care nu se semnează pe sine, dar care creează prin iterare, răbdare, repetiție – caracteristici adesea uitate într-o epocă a eficienței industriale. Alături de ele, apar contribuții moderne (Gheorghe Tattarescu) și contemporane (Ion Grigorescu) care prelungesc în limbajul plastic actual acea „adulmecare tactilă” a lumii pe care Focillon o considera esențială artei.

În epoca dezvoltării accelerate a inteligenței artificiale, gestul manual este, paradoxal, revalorizat ca ultimă dovadă a prezenței umane autentice. Expoziția lui Mircea Cantor nu este nostalgic – tradiționalistă, ci critică și vizionară: ea propune o întoarcere la ceea ce mâna – cu ezitările și imperfecțiunile ei – poate încă produce: sens, materie, memorie, și chiar putem afirma că  reabiliteză fragilitatea.