Maria Bratu este artist vizual, stabilită in București, cu o licență în Pictură obținută la Universitatea Națională de Arte (UNArte). Practica ei artistică se concentrează pe tehnici mixte, îmbinând metode tradiționale cu abordări experimentale. Prin lucrările sale, Maria explorează teme psihologice profunde, straturile nevăzute ale emoțiilor umane și firele subtile ale inconștientului colectiv. Limbajul său vizual este intuitiv și simbolic, având adesea scopul de a crea un spațiu pentru introspecție și rezonanță emoțională.

Lucrezi pe medii diverse, folosești acrilic, ulei sau multimedia. Cum decizi ce mediu poartă greutatea emoțională sau conceptuală a fiecărei teme?

În momentul în care am decis să abordez o temă, am ales teme care deși par, la prima vedere, ușor de exploatat, în esență se prezintă greoaie. Mă refer la conexiunea interumană platonică, la antifatalism, la sentimentele brute care constituie viața de zi cu zi, alegerea mai multor medii pentru a îmi crea lucrările sunt pentru a trata zonele compoziției în mod diferit și pentru a prevesti, în mod ironic, imprevizibilitatea temei alese. Acrilicul este cel mai des întâlnit mediu la mine, adesea ajutându-mă de airbrush, deoarece uscându-se rapid îmi conferă rapiditatea de care am nevoie. În schimb, mă folosesc de ulei, în general, pentru a realiza carnația pielii și pentru că, după toată goana pe care mi-o da acrilul, să am un punct de meditație în lucrare.

Arta ta pare adesea profund personală și, în același timp, universală. Cum păstrezi echilibrul între lumea ta interioară și libertatea interpretativă a privitorului?

Echilibrul dintre partea personală și cea universală este unul cu care se naște fiecare individ. Cel mai bine am dezvoltat acest echilibru în proiectul 21 de grame, care are o conotație ambivalentă. În acesta vorbim despre suflet, automat, vorbesc de cunoașterea de sine și a mediului exterior. Codependența face parte din procesul bilateral de cunoaștere a propriei persoane și de cunoaștere a celorlalte persoane, ajungându-se la o formulă unitară. În Minecraft, trebuie să stai în lumea ta, să faci unelte până să faci portalul spre Nether și apoi spre End. Arta este cea mai egoistă formă umană și mă implic voluntar într-o neconcordanță atunci când mă raportez la semeni. Nu o să pic în ipocrizia de a spune că este doar pentru mine ceea ce fac. Cred că demult nu mă mai am pe mine pe primul loc, ci sunt împreună cu ceilalți, am exclus orice clasament. Așa cum am amintit de proiectul 21 de grame, nu mă pot proclama un personaj rotund în aceste parcurs, însă aberațiile despre suflet m-au făcut să realizez că nu e, și niciodată nu a fost vorba despre mine. Nu simt că am câștigat ceva pe cât simt că am venerat, iubit și regăsit conexiunea dintre mine, ceilalți și mediul exterior care mă ține în brațe.

Termenul „chaotic good” sugerează o formă blândă de sfidare. Cum se joacă dezordinea și ordinea în arta ta? Îți inspiră haosul noi forme sau structura este cea care îl disciplinează?

Dezordinea întotdeauna am îmbrățișat-o, adesea, am creat-o. Mi-a fost greu să mă conformez ordinii. La mine lucrurile nu s-au așezat în altă ordine de idei, ci într-o dezordine. Eu nu știu cine nu are haos în gânduri. Eu cel puțin așa mă identific și am o afinitate mai mare pentru brainstorm. Apoi, să iau gândurile și să le analizez individual: ”De tine îmi place!”, “Tu poate mergi la altă poveste!”, “Tu treci aici!”, “Tu taci!”. În așa fel, îmi dă impresia că nu îmi anihilez stările brute și le pot lăsa neprelucrate, dar într-o manieră care să le pună în valoare. 

În cele din urmă, să ne îndepărtăm de opere, cine este Maria Bratu dincolo de pânză și pigment? Cum îți hrănește viața ta de zi cu zi spiritul creativ și ce rămâne nespus în artă?

Ceea ce e nespus și șochează adesea, sinceră să fiu, inclusiv pe mine, este că artele le-am făcut în paralel cu dreptul. Backgroundul meu a tânjit mereu spre partea artistică. Această parte s-a simțit ca ceva care trebuie îndeplinit, ca o chemare care nu are voie să fie ignorată. Astfel, inspirația mea a venit din cele mai neașteptate locuri, fie că eram în banca liceului la filologie, fie că îmi dădeam examenele la drept și profesorii îmi aruncau glume să nu desenez la subiectul 3. Întotdeauna am fost ahtiată după conexiunea platonică și micile bucurii din viața de zi cu zi. Fie că îmi mângâi pisicile, fie că termin o lucrare, fie că doar sunt în atelier cu prietenele mele, întotdeauna am vrut să fiu genul de persoană care gustă din fiecare experiență, balansându-mă între extrovert și introvert. Cu toate că eram împrăștiată și cu capul în toate părțile, mi s-au oferit experiențe foarte frumoase. Amalgamul s-a reflectat și în țintirea scopului proiectelor, apoi concluzionându-se în blocaje artistice.  Ulterior fiind depășite și mi s-a consolidat partea versatilă.

Lucrările tale au o dimensiune gore, parcă se construiesc în jurul unor sentimente neplăcute, radicale, sfidate, dar totuși care fac parte din viața tuturor. Cum îți definești tu stilul artistic? Care sunt acele sentimente?

Lucrările mele nu au o dimensiune gore și sunt la polul total opus de sentimentele neplăcute. Într-adevăr, reprezintă sentimente radicale brute, sfidează realitatea, astfel, lucrările mele se clasifică în dimensiunea realismului fantastic unde chiar am încercat să reprezint viața tuturor. Contextul social este creionat prin proiecția intimității ființei umane prin integrarea unor noi conexiuni care devin reper în matricea omului. În acest sens, rezonanța interumană, pentru mine, a căpătat conotații profunde unde sinele meu se reflectă în celălalt, iar conexiunea rămâne mijloc emoțional de comunicare între esențe imateriale. Proiectul 21 de grame, seria Undoing the oracle, își încep demersul pe cale fantasmagorică, în care sunt puse în scenă sentimente autentice experimentate de orice individ.

La ce proiecte lucrezi?

Actual, lucrez la proiectul de masterat, în care am ca țintă să identific sentimente colective ale indivizilor restrânși de un oraș autohton mic. De asemenea, am un side project la care lucrez constant, dar acesta nu este în dimensiunea picturii. Fiind diagnosticată cu endometrioză și pcos mi se întâmplă tot mai des să am zile în care nu pot să mă ridic din pat. Văzându-mă forțată să mă confrunt cu situația, am început să croșetez tapițerii. Ulterior, născându-se proiectul Spookie Coochie prin care exprim senzualitatea și puterea femeii chiar și în momentele pline de durere. Croșetatul a fost modul meu de a mă răzbuna că nu pot ajunge la șevalet. Croșetatul a fost modul meu de a zbiera că nu asta mă va pune jos, prin Spookie Coochie arăt tot ceea ce fac când nu pot face altceva.