„Experiența și istoria ne arată că popoarele și guvernele n-au învățat niciodată nimic din istorie si nici nu au acționat vreodată conform învățămintele pe care ar fi trebuit sã le tragă din aceasta”. (Reinhart Koselleck)

La împlinirea a 80 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare şi exterminare nazist de la Auschwitz-Birkenau, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, în parteneriat cu Centrul de Interes, marchează „Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului”, omagiată anual la data de 27 ianuarie, prin inaugurarea unei expoziții-eseu despre sensurile și implicațiile memoriei, între cunoaştere şi ignoranţă, între amintire şi uitare, invitând, prin sondarea unor răni dureroase ale istoriei recente, la un exerciţiu de empatie reflexivă.
Ca un apel la conștiință şi responsabilitate, expoziţia îşi propune să tragă şi un semnal de alarmă cu privire la repercusiunile dramatice pe care le produc lecţiile neasumate ale trecutului (o panoplie de îndemnuri altruiste la acţiune şi reabilitare), ale cărui deficienţe şi neputinţe subzistă, în mod regretabil, şi astăzi, uneori în forme mult agravate: de la neglijarea voită a istoriei la regresul moral şi diminuarea verticalităţii, de la indiferenţă sau tăcerea complice la ură, dezbinare și intoleranţă, de la fanatismul religios şi revărsările partinice la îmbrăţişarea oarbă a pseudo-idealurilor dictate de ambiţii meschine sau interese particulare, în fond tare persistente ale vieţii sociale din care transpare alegerea, mai mult sau mai puţin conştientă, dar mereu la îndemână, de a coabita, apatic şi bolnăvicios, cu „anomalia” în defavoarea unei vindecări reale.
Iar în astfel de vremuri tulburi, suferinde, aproape dizolvate moral şi bântuite de violenţă, generatoare de confuzie şi controverse acide pe fondul pervertirii reperelor şi a valorilor umane autentice, înţelegerea profundă a esenţei şi semnificaţiei acestei zile devine un gest colectiv cu atât mai important şi necesar: datoria de a nu uita niciodată, atât ca act de penitenţă corectivă menit să păstreze vie conştiinţa falimentelor dramatice ale umanităţii, cât şi ca mijloc de prevenţie şi antidot alternativ la adresa unei indezirabile regenerări şi recrudescenţe a ceea ce Hannah Arendt definea drept „banalitatea răului”.
Cu o linie scenografică suplă, epurată, evocativă, ce deșfășoară spațial imagini-stare deloc intruzive, expoziția de față oferă o introspecţie adâncă în efemeritatea condiţiei umane (marcată de fragilităţile şi vulnerabilităţile ireductibile), explorând, cu oscilaţii între figurativ şi non-figurativ, concepte precum pierderea, memoria, mitul, identitatea şi apartenenţa, curgerea inconturnabilă a timpului şi discontinuitatea ca atribut al existenţei şi devenirii istorice, dar şi ambivalenţa coexistentă între adevăr şi neadevăr, între prezenţă şi absenţă, între apropiere şi îndepărtare, între materialitate şi inconsistenţă, între iluzie şi deziluzie, între inocenţă şi vinovăţie, între controlabil și imprevizibil, dispariție și renaștere, ordine și dezordine… Sunt doar unele dintre polarităţile care compun complexa stratigrafie de referinţe şi sensuri ce decurg din confruntarea cu lucrările prezente în expoziţie, într-un efort intenţionat de a încorpora şi metaforiza misterul vieţii şi drama morţii.
Odată transpus într-un dialog imaginar ce coagulează, contrastează şi armonizează tensiuni dinamice şi interacţiuni subtile de forţe antitetice, privitorul se vede imersat, în trepte graduale de intensitate, în procesualitatea unui exerciţiu, deopotrivă anguasant şi eliberator, prin care se încearcă recuperarea şi fixarea intagibilului, a imponderabilului, a non-prezenţei… în esență, a tuturor vocilor care, deși condamnate și reduse la tăcere, continuă să se audă dincolo de spațiu și timp.Alexandra Sârbu, curatorul expoziției