DE IRINA TACU

Cu prilejul expoziției Transilvania | Extravaganza, pictorul Ștefan Câlția și curatorul Liviana Dan vorbesc despre concept, despre Transilvania ca „urgență spirituală” și despre meșteșugul din spatele unei vieți dedicate picturii. Transilvania | Extravaganza, cea mai amplă expoziție dedicată pictorului Ștefan Câlția, s-a deschis pe 19 iunie, în spațiile fostei Școli Pedagogice a Mănăstirii Ursulinelor din Sibiu, și va putea fi vizitată până pe 16 august.

Reunind 130 de lucrări realizate între 1970 și 2026, dintre care 105 sunt prezentate publicului pentru prima dată, expoziția oferă cea mai amplă incursiune de până acum în lumea pe care Ștefan Câlția o observă și o protejează de peste cinci decenii.

În acest interviu-oglindă, artistul și curatorul expoziției, Liviana Dan, povestesc despre conceptul acesteia, despre felul în care Transilvania devine pentru Câlția o „urgență spirituală”, despre construcția parcursului expozițional, despre semnele, simbolurile și personajele care formează universul artistului, precum și despre meșteșugul din atelier și formarea privirii atente asupra lumii care i-a marcat întreaga operă.

Ștefan Câlția (n. 1942, Brașov) este una dintre figurile majore ale artei românești contemporane, recunoscut pentru o operă de o remarcabilă coerență și profunzime, care construiește un univers puternic ancorat în spațiul rural transilvănean și în relația cu natura, lumea privită ca o scenă de teatru, memoria colectivă și călătoria noastră prin lume. Pentru el, arhitectura și patrimoniul nu sunt doar teme de pictură, ci și angajamente practice — de ani buni, alături de fundația care îi poartă numele, pictorul se implică în protejarea și restaurarea clădirilor istorice din Transilvania, în special din Șona, satul copilăriei sale.

Liviana Dan este critic, istoric de artă și curator, una dintre cele mai influente figuri ale artei contemporane românești. A fondat Departamentul de Artă Contemporană al Muzeului Național Brukenthal din Sibiu și a fost director general ad interim al Muzeului Național de Artă Contemporană din București. De-a lungul carierei a inițiat și curatoriat numeroase expoziții și proiecte internaționale, contribuind la dezvoltarea scenei de artă contemporană din România, la conectarea acesteia cu spațiul european și la susținerea artiștilor tineri. Este cofondatoare a Kunsthalle Bega din Timișoara și a participat la dezvoltarea platformei de artă contemporană din cadrul programului Sibiu 2007 – Capitală Culturală Europeană. (FOTO: YAP STUDIO)

 

Cum a apărut ideea acestei expoziții? De unde a pornit conceptul „Transilvania Extravaganza”?

Liviana Dan: Eu n-am lucrat niciodată cu domnul Câlția, nici n-am scris despre el până acum. Însă este un artist notoriu și știam ce face și cum este abordat în arta contemporană românească. În Texas am citit o carte despre Robert Rauschenberg, considerat artistul național al statului. Chiar dacă, la prima vedere, imaginea pe care o avem despre Texas nu pare să aibă nimic de-a face cu arta lui Rauschenberg, există multe punți între ele. Nu e nevoie ca legătura dintre un artist și locul lui să respecte regulile stricte prin care gândim de obicei „conceptul” – lucrurile pot fi privite mult mai liber. Texanii îl consideră pe Rauschenberg artistul lor național nu atât pentru minimalismul sau conceptualismul pe care îl practică, cât mai mult pentru cauze precum curajul, libertatea, impetuozitatea de a accepta ceva. Atunci m-am întrebat: pentru Transilvania, cine ar fi oare artistul „național”? Numai domnul Câlția poate să fie.

Cum a fost privit Ștefan Câlția până acum și cum diferă perspectiva dumneavoastră?

Liviana Dan: El a fost pus mereu în niște șabloane care au dus înțelegerea operei lui într-o direcție puțin conservatoare, puțin reținută, ca o frumusețe pusă între anumite limite. Eu nu îl văd deloc așa. Ștefan Câlția este un artist care lucrează cu termeni ca libertatea, adevărul, sufletul. Conceptualismul lui de metodă este susținut de serialitate și de repetiție. Este esențial să serializezi și să repeți o structură. 

Ștefan Câlția: Eu, ca artist, folosesc o imagine reală, adică o figurație. Trăiesc cu sentimentul că dacă mâine dimineață m-aș trezi că mi-e suficient să fac triunghiuri albe și roșii ca să vă spun toată povestea mea, aș face așa. Dar pictez așa pentru că ăsta e mijlocul prin care eu cred că mă pot exprima cel mai bine. Eu nu am prejudecata de a face o poveste, o ruptură între figurativ și nefigurativ; tot figurativul ascunde în spate un nefigurativ, pentru că noi, artiștii, lucrăm cu semnul, cu urma. Dacă pe pânză am un dreptunghi și pun un punct, el lasă o anumită urmă în funcție de loc. Dacă îl las undeva sus, creez o stare de instabilitate. Dacă-l las jos, creez o stare de stabilitate. Într-o lucrare de nefigurativ, semnele se așază între ele, comunică. Același lucru se întâmplă și într-o lume a figurației; e lumea mea. Dacă nu există lucrul ăsta, înseamnă că intri în zona de amator diletant și povestești, faci literatură în loc de pictură.

Ce înseamnă Transilvania pentru Ștefan Câlția și cum se traduce asta în pictura lui?

Liviana Dan: Când am reușit să-l cunosc personal, mi-am dat seama ce forță a avut toată viața, jucând un singur rol, de apărător al Transilvaniei. Are o empatie foarte mare pentru monumente – arhitectura, asemenea păsărilor și plantelor, înseamnă foarte mult pentru el. Poate fi paradoxal, pentru că e un artist care experimentează, dar căruia îi place să stea în același loc și în același timp. Am impresia că în fiecare expoziție pe care o face, cuprinde și această idee de a restaura și de a lăsa ceva în urmă. E preocupat de teme majore: lucrările lui nu sunt doar alegorii, basme sau parabole – reprezintă un adevărat tratat politic. Pentru Ștefan Câlția, Transilvania e o urgență spirituală. 

Ștefan Câlția: Vrem, nu vrem, lumea e împărțită în pășuni, în grădini mari și frumoase. Aici cresc mai mulți pruni, dincolo sunt migdali, mai în sud sunt portocali mai mulți. Sunt locuri unde prunii și portocalii cresc împreună. Eu, ca spirit și ca arta pe care o fac, aparțin zonei pe care o numim Mitteleuropa, Europa Centrală. Și motivul care m-a făcut să cred că e așa are legătură cu un foarte bun pictor și prieten: Sorin Ilfoveanu. Fiecare vorbim despre pământul din jurul nostru. Am făcut zeci de expoziții împreună, iar uneori stăteam zile întregi și nu intra nimeni în sală. Și atunci, pur și simplu, eu stăteam și mă uitam la picturile lui, iar el stătea invers și se uita la lucrările mele. Nu întâmplător el vorbește despre Levant, despre Orient, iar eu vorbesc despre burg și bivol. Dar nu sunt niște lucruri ostentative, nu le pictez pentru că vreau să arăt că sunt transilvănean. Nu e un naționalism, ci de acolo vin, cu asta plec în traistă.

Cum se traduce această legătură cu Transilvania în construcția parcursului expozițional?

Liviana Dan: Pentru construcția parcursului am vrut să găsim o stare pentru lucrările lui, care vin de la un artist interesat să refacă spațiul și să-i lase lumii o impresie caldă și bună, indiferent de ce se întâmplă real în momentul respectiv. Am pornit de la marginea pădurii și a satului, care sunt pe o linie comună. Prin ele, ajungi spre sat și spre oamenii lui – ce se întâmplă acolo, ce profesii sunt, ce tip de peisaj există, cum apar plantele, florile, păsările – , trecând în același timp prin câteva subiecte spirituale ale creației lui, cum ar fi zborul. El a fost întotdeauna interesat de zbor, mergând chiar până la Icar. Există apoi niște basme vizuale cu păsări, păsări care stau în colivii, dar care pot oricând să iasă de acolo. Există o atmosferă apropiată de casă, cu vase și flori. Există personaje care stau în satul cu case albastre, în preajma apelor cu mulți pești sau a unor movile cu multe plante, prin care poți trece spre lumea fantastică. 

Foarte mult timp, domnul Câlția a fost judecat prin prisma surrealismului. Eu nu văd surrealism în lucrările sale, ci mai mult această imaginație fantastică a oamenilor care au locuit la țară, în Transilvania. Și basmele lor, chiar basme vizuale, basme culturale, au avut întotdeauna o putere foarte mare. Gândiți-vă numai la basmul care a stăpânit Transilvania atâta timp, basmul Americii. Din aproape fiecare casă din Transilvania plecase cineva la muncă în America cu gândul de a se întoarce și a construi aici mori, fierării, tâmplării sau locuri în care se făcea ulei de floarea-soarelui sau dulceață. A fost o modernizare care a sărit câteva generații față de locurile din jur. 

Ne apropiem apoi de cele două lumi fantastice, a circului și a teatrului. Domnul Câlția a cunoscut lumea circului în copilărie, lumea teatrului rămânând o experiență matură, intelectuală. 

Lucrați foarte mult cu simboluri. Cum se transformă acestea în pictură?

Ștefan Câlția: În antichitate, cu ajutorul unui simbol se comunica foarte clar și precis. Când cineva trimitea niște săgeți, o broască și un șoarece mort, însemna: „Dacă nu te ascunzi ca șoarecele sub pământ sau ca broasca în apă, săgețile mele te vor omorî.” În perioada medievală și mai ales după, simbolurile își pierd din această claritate și devin mai misterioase. 

Cam așa le folosesc și eu: casa, pomul, apa, cerul pot deveni niște simboluri și toate înseamnă ceva, în măsura în care pătrunzi în această lume. Dar aș vrea ca starea în care te aduc prin picturile mele să nu fie dată de lectura simbolului, ci de semnul plastic, de faptul că acel negru e într-o relație cu ocrul și cu cantitatea mică de alb, de felul în care stă albul ăla în legătură cu galbenul, care e în spate. Toate aceste lucruri specifice profesiei mele sunt, de fapt, cele care creează starea; după aceea apare lectura cealaltă, a simbolurilor.

Pentru mine, personaj în lucrările mele e și un borcan sau o ulcică cu flori, sunt și copacii. Toate sunt elemente care devin niște semne. Și aceste semne și relația dintre ele în spațiul tabloului creează o anumită stare, o tensiune pe care tu o percepi și care stârnește propriile meditații. De fapt, acolo se întâmplă povestea: în mintea ta, în ceea ce tu poți să povestești și să trăiești, în cât de mult poți să nuanțezi propriile povești legate de această mașinărie care se cheamă pânza. Îmi doresc ca nu eu să povestesc, ci ca privitorul să povestească plecând de la ce fac eu să se întâmple pe pânză.

Eu pot să spun că bivolul venea vara la Olt când erai copil, că prundișul era curat, femeile spălau rufe, că era o agitație totdeauna pe malul apei, o trăire teribilă; că seara, când se întorcea lumea de la lucrul câmpului, bivolii intrau în apă; că te urcai pe spinarea bivolului și de acolo săreai în apă. Unii alergau, se împungeau. El are pentru mine o anumită încărcătură. Cu această ființă neagră s-au arat toate dealurile Transilvaniei, în zeci și zeci de ani. Și toate lucrurile astea, toate poveștile astea înseamnă Bivolul pentru mine. Și acum, pe pânză, el trage această casă, așezată pe un taler special, cu o iarbă specială, și devine ca un templu. Când privești tabloul, intri cu lumea ta acolo. Fiecare are altă citire, chiar dacă „literele” mele sunt aceleași. Vezi bivolul, vezi coarnele, vezi tot și te strecori în casa aia misterioasă. Dar te strecori în tine, de fapt. De ce coarnele bivolului nu pot fi o lună răsturnată? Ce e apa asta care pur și simplu se unește cu cerul, ca începutul sau sfârșitul lumii? Toate astea îți sunt dăruite ție de imagine.

Liviana Dan: Personajele intră în acest joc. Jocurile vin de la domnul Câlția, nu de la teatru. 

Cum se desfășoară o zi de lucru în atelier? Cum apare o pictură și cum v-ați descrie procesul de lucru?

Ștefan Câlția: La Timișoara, ca elev, s-a creat un anumit fel de a privi lucrul tău, care nu se deosebește foarte mult de lucrul unui gospodar. Pentru bunicii și unchii mei, țărani, pământul pe care trebuia să-l lucreze era o problemă permanentă. Nu terminau serviciul vreodată. Și noaptea dacă se trezeau, se gândeau: „Oare au mâncat oile?”. Așa e și profesia mea, așa o văd eu. Tot timpul sunt cu ea. 

Sunt un meseriaș. Ăsta e modul meu de a vorbi despre această lume care mi se pare că e frumoasă și în care cred. 

Cred că artistul poate să fie un om care să aibă o familie, care să răspundă la toate întrebările din jurul lui, dar în primul rând are grijă de gospodăria lui, de pământul lui, îl lucrează. Asta presupune că trebuie să-ți petreci cel mai mult timp în atelier, legat de lucrul pe care îl faci, dar și mental, când umbli în lume și te miști în afara spațiului de lucru, să treci lucrurile prin prisma profesiei tale, prin felul tău de a gândi această lume.

Câteodată venea apa peste hotarul unchilor mei. Erau ploi, era secetă. Așa se întâmplă și în atelier. Nu e o poveste de liniște roz, în care tu vii și pictezi continuu cu pensula ca într-un dans. 

Ca structură, nu sunt un artist cu mare manualitate, dar îmi place ca lucrul pe care îl fac să pară proaspăt și îmi place ca privitorul, în afară de ce gândește despre lucrare, despre atmosferă, să simtă, când se uită, că lucrurile au fost așezate ușor. Iar în punctul ăsta eu ajung cu foarte multă trudă. Încerc să fac lucrurile să pară proaspete, ușor făcute, dar în spatele lor e o neputinţă, o căutare şi o zbatere.

Prin curiozitatea pe care o am, m-am „jucat” cu toate tehnicile cu care m-am întâlnit în viață: litografie, gravură, serigrafie, textile-imprimeuri, guașă, dar tehnica în care mi s-a părut că pot să fac niște lucruri cât mai aproape de ce visez e pictura în ulei. Dacă ești un pictor normal, cu toate neputințele și greutățile tale, această tehnică îți oferă șansa de a reveni, de a te corecta. Câteodată îți place cum se așază materia colorată peste altă pată de culoare, cum mai târziu vii cu niște glasiuri și transparențe… Sunt niște lucruri foarte intime. 

De multe ori îmi place să fac un fel de fond pe care pun lucrurile, care cu timpul se schimbă foarte mult. Când fac un fond e modul meu de a căpăta curaj, pentru că în fața unei pânze albe ești neputincios. E atât de frumoasă și atât de plină de mister și de toate lucrurile pe care ai vrea să le faci, încât ți-e frică să o atingi. Te învârți în jurul ei, visezi și la un moment dat dai un fond și dintr-o dată ai intrat pe cărarea rutinei de a picta, de a lucra. 

Sigur că îți fixezi niște lucruri despre ce vrei să faci. Dar acel „ce vreau să fac” e în primul rând o stare. Și ca să ajungi la a povesti despre această stare, ai nevoie să construiești. Sigur că între timp ai învățat niște lucruri despre compoziție, de raporturi cromatice și toate încep să curgă, dar te și încurci de multe ori, pentru că nu întotdeauna ele curg așa cum ai vrea să curgă, firesc. Și te întorci înapoi și o iei de la capăt și te trezești că acel fond pe care l-ai făcut e de fapt un suport aproape nevăzut al altor fonduri și suprafețe colorate care se îmbină.

Eu sunt un povestitor în lucrurile mele, dar nu urmăresc povestea neapărat într-un mod literar. De multe ori, personajele vin ca într-un teatru absurd, se întâlnesc, trec unele pe lângă altele, intră în peisaj, fac ce vor, plutesc, coboară, sunt sub apă, în relație cu animalele, cu ființele cu care m-am întâlnit odată în lumea mea concret. Când încep, sunt mult mai multe lucruri care aglomerează o pânză. După aia, cu cât mă plimb mai mult pe suprafața colorată, fiecare își cere spațiul. Și atunci scot un pom dintr-o tufă, o haină, un personaj. La început, mă luptam teribil cu personajele care dispăreau. Câteodată îmi părea rău că era un personaj la care trebuia să renunț. Cu cât înaintezi în vârstă, lucrul ăsta se întâmplă mai rar.

V-ați format această privire atentă, asupra lucrurilor mărunte, din copilărie? Cum a fost acest drum?

Ștefan Câlția: Când vecina îi spunea mamei că au înflorit brândușele, plecam pe deal două-trei familii cu tot cu copii. Și tata spunea: „Ei, să vedem cine face cel mai frumos buchet”. Eu eram înaintea mamei și, la un moment dat, văd o floare în marginea drumului. Vreau s-o rup, iar mama întreabă: „De ce rupi floarea aia?”. „Îmi trebuie în buchet”, îi răspund. La care ea zice: „Tu nu vezi câte sunt în pajiște? De ce o rupi pe asta de lângă drum? Că trece lumea, s-o mai vadă și alții”. Deci ea nu numai că simțea floarea, gândea deja mai departe: trebuia văzută și de alții. Deci privirea ține de firea mea. Când eram la școală, pleca mai întâi fratele meu cel mare, după aceea pleca cel mic și apoi reușea mama să mă scoată și pe mine din casă, care mă încălțam mai încet. Ajungeam întotdeauna la jumătatea primei ore. Până la urmă, fratele meu mai mic cu un prieten de-al meu, după ani de zile mi-au pus întrebarea: „Ce făceai la burlanul ăla?” Era vorba despre un burlan din care curgea apă pe o cărămidă. Și mai ales când ploua, mă lăsau acolo privind. Apa curgea pe cărămidă. Pe cărămidă ieșise un mușchi verde care creștea câte puțin în fiecare zi. M-au întrebat frații mei ce vedeam eu acolo. Că au venit și ei să se uite, nu au văzut nimic. Sunt niște date ale sorții, te uiți mai atent, vezi, nu vezi, treci pe lângă. Sunt oameni pentru care rigoarea și matematica sunt același lucru ca privirea mea la mușchii ăia. Asta nu înseamnă că ei nu văd pictura ca mine, dar intră pe altă cale în lucrurile mele. Ce frumos că nu suntem la fel, că suntem persoane unice.