Articol scris de Maria Bădiță în cadrul concursului Propagarta X Diploma Show

Cea de a XI-a ediție a festivalului DIPLOMA Show, un proiect The Institute, care s-a desfășurat în perioada 4 – 13 octombrie 2024, a oferit șansa tinerilor absolvenți, din diverse centre universitare de artă din țară (Universitatea Națională de Arte București, Universitatea Sapientia Cluj-Napoca, Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași, Universitatea de Vest din Timișoara, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și Universitatea Creștină Partium Oradea”), să prezinte publicului un număr de 48 de lucrări din domeniul artelor plastice și 66 de lucrări din domeniul artelor decorative.

Multe dintre creații au avut la bază explorarea psihicului, fie că s-au bazat pe stările de anxietate, depresie și izolarea socială a individului într-o manieră particulară, dar totuși extinsă prin tot mai comuna regăsire a tinerelor generații în aceste situații, fie printr-o analiză literară a diverselor personaje, precum în cazul conceptelor scenografice și a costumelor care investighează psihicul, respectiv declinul sănătății lor mintale și motivul care a stat la baza evenimentelor.

Alte aspecte vizate sunt cele ale familiei și traumele generaționale la care individul este supus să asiste, devenind astfel o victimă a „fantomelor” care-l vor urma pe parcursul vieții și pe care, conștient sau nu, le va transmite mai departe ca o consecință a netratării lor. Traumele impuse, ori „Moștenire impusă”, după cum se intitulează lucrarea artistei Alexandra Costea, documentează impactul politic și social al unor anumite locuri, dar și cel al efemerității vieții individului, redat atât în artele plastice precum în lucrarea anterior menționată și în lucrarea Mădălinei Necșulescu „Chipuri efemere”, cât și în conceptul scenografic realizat pentru „Regele Lear” de Maria Constantin, care folosește nisipul ca simbol al efemerității prin degradarea psihică a regelui și prăbușirea regatului său.

Artiștii au reușit, nu doar să îmbrace manechinele în textile atent croite și fără cusur care mimează echilibrul și beatitudinea fals percepute de ceilalți indivizi, dar au izbutit și să ofere acestui subiect sensibil o nouă perspectivă: aceea că fiecare dintre noi putem avea parte la un moment dat de un zbucium, fără măcar să schițăm o ușoară clătinare în ochii celorlalți.

Explorarea, prin intermediul artei, a acestor stări care au început să ia amploare în rândul tinerilor oferă într-o oarecare măsură un sentiment de apartenență și eliberare persoanelor care se regăsesc în ipostaze comune, însă cărora nu le-au putut oferi anterior o descriere exactă. Ar putea aceste creații să constituie chiar sursa de salvare a oamenilor de la epuizarea provocată de încărcarea psihică pe care nu o pot destăinui nimănui, ori pe care aceștia consideră că nu ar putea s-o povestească pe înțelesul cuiva, dar a cărei prezență devine tot mai nelipsită și apăsătoare, lucru pe care l-a încercat artista Nadya Izosimova în lucrarea sa „Cântec de leagăn pentru durere”: să se folosească de artă în scopul alinării altor oameni prin expunerea experienței personale cu durerea.

Pentru doritorii care nu au reușit să viziteze expoziția ori pentru publicul care a fost fascinat și ar dori o retrăire a emoțiilor, însă capturile telefonului se dovedesc a fi șterse, mișcate, ori într-adevăr lamentabile, aceasta poate fi găsită și online pe site-ul oficial al evenimentului.