Articol scris de Petruța Luchian

Griul, o nuanță ce se situează delicat între alb și negru, simbolizează o neutralitate complexă. Această cromatică a inspirat expresii precum „zonă gri” sau „nuanță de gri”, utilizate pentru a descrie ambiguitatea unei situații sau a unui obiect. În arta picturii, diversitatea nuanțelor de gri aduce o subtilitate mai profundă în tonuri, depășind simplitatea negrului. Istoria acestei culori ne conduce, până în secolul al XIX-lea, înspre tehnica artistului care combina alb cu negru, adăugând în unele cazuri un strop de roșu pentru o căldură subtilă sau albastru pentru o senzație rece. Dar griul poate fi obținut și prin amestecarea culorilor complementare, precum portocaliu cu albastru, verde cu roșu sau galben cu violet, sau chiar prin combinarea celor trei culori primare – roșu, galben și albastru. Deși uneori este considerat o culoare „acromatică” – adică lipsită de culoare – o proporționare inegală a pigmentului va rezulta o nuanță gri, conferindu-i o dimensiune cromatică, evocând imaginea unui cer plumburiu, al cenușii sau al fragmentelor de piatră.

În Antichitate și pe parcursul Evului Mediu, griul a fost asociat cu lâna nevopsită, devenind astfel nuanța predominantă pentru  cei săraci. Aceasta a fost, de asemenea, culoarea călugărilor din ordinele franciscan, cistercian și capucin, simbolizând angajamentele lor de smerenie și modestie. Călugării franciscani din Anglia și Scoția au fost denumiți frecvent „călugării gri”.

În perioada Renașterii și Barocului, griul a căpătat o importanță semnificativă în modă și artă. Negrul a devenit o alegere populară în rândul nobilimii, în special în regiunile Italiei, Franței și Spaniei, iar griul și albul au fost frecvent utilizate în combinație. Această nuanță era adesea folosită în realizarea  picturilor în ulei, printr-o tehnică denumită grisaille. Procesul implica inițial crearea unei compoziții în tonuri de gri și alb, urmată de aplicarea unor straturi de culoare transparentă. Uneori, grisaille era lăsată expusă, simulând aspectul pietrei sculptate. Griul a constituit un fundal deosebit de reușit pentru tonurile de auriu și pentru nuanțele pielii, devenind elementul comun în portretele lui Rembrandt van Rijn și în multe lucrări ale lui El Greco, utilizat pentru a scoate în evidență trăsăturile figurilor centrale. Paleta lui Rembrandt, una de mare subtilitate, era adesea formată din culori sumbre, iar griurile sale au fost compuse din pigmenți obținuți din cărbune sau oase de animale arse, combinate cu alb de plumb, la care adăuga uneori un strop de Red Lake.

În secolul al XVIII-lea, griul a câștigat notorietate ca fiind o alegere deosebit de elegantă în modă, atât pentru rochiile feminine, cât și pentru vestele și paltoanele masculine. Muncitoarele din fabricile pariziene ale secolului al XIX-lea erau adesea îmbrăcate în gri și erau numite grisette. Apoi griul a devenit o nuanță frecvent utilizată în uniformele militare, în special în contextul în care soldații îmbrăcați astfel se făceau mai puțin vizibili decât cei în albastru sau roșu. Această nuanță a reprezentat culoarea uniformelor Armatei din timpul Războiului Civil American, precum și cele ale Armatei Prusace în timpul conflictului franco-german din 1870.

Artiștii de la mijlocul secolului al XIX-lea au exploatat diversitatea tonurilor de gri pentru a crea lucrări memorabile; Jean-Baptiste-Camille Corot a realizat peisaje armonioase folosind tonuri de verde-gri și albastru-gri, în timp ce James McNeill Whistler a creat o nuanță specifică de gri pentru fundalul portretului mamei sale și al autoportretului său. Tonurile gri ale lui Whistler au influențat chiar și lumea muzicală, inspirându-l pe compozitorul francez Claude Debussy. În 1894, Debussy i-a scris violonistului Eugène Ysaÿe, descriindu-și Nocturnele drept „un experiment în diferitele combinații care pot fi obținute dintr-o singură culoare – un studiu în gri în pictură”.

La finele anilor 1930, griul a devenit un simbol profund al industrializării și al distrugerii, având un rol central în celebra lucrare a lui Pablo Picasso, „Guernica”, ce ilustrează ororile războiului civil spaniol.

Eva Heller afirma  în Psihologia  culorilor că griul este din punct de vedere psihologic  cel mai greu de gândit: este prea slab pentru a fi masculin, prea amenințat să fie feminin.  Nu este cald dar nu e  nici rece. Nu este   spiritual  dar nici  material.   Acestea ar fi motivele   pentru care  ea îl  numește „culoarea fără caracter”. Aparenta   lipsă de emoționalitate  și de “caracter” a griului este asociată,  în stil aristocrato-industrial, și  de către  pictorul Leonardo Silaghi, prin expoziția “Fixație orală”, cu fascinația pentru gură și felul în care aceasta poate lua diferite expresii și forme particulare, deconspirând mai  multe nuanțe subtile metaforei lingvistice a lui  Liviu Rebreanu : „Gura lumii este o poveste fără sfârșit, dar sufletul nostru este adevărul etern.”

Expoziția  „Fixație orală”   vernisată pe 29 august 2023, demers curatorial al  Georgiei Țidorescu, deschisă  până pe 01 octombrie  2023, la galeria  Borderline Art Space din Iași, care a și organizat-o prin Asociația Culturală AltIași, face parte din proiectul „Evadări post-umane”, co-finanțat de AFCN și Primăria Municipiului Iași.  Colecția de lucrări din această expunere, pornește de la fascinația gurii, concept ce face parte din teoria psihanalitică  a lui Freud, care sugerează că dezvoltarea umană implică trecerea prin diferite etape în care anumite zone ale corpului sunt surse principale de plăcere. Silaghi se folosește de simplificare, reducere la esențial, pentru a reda gura în diferite ipostaze, de la aspectul unei flori sau unui nor până la ambiguizarea sa. În lucrările expuse la Iași, parte dintr-un ciclu început în 2018, are la bază nuanțe de gri, culoarea fiind mai mult o distragere de la formal decât un ajutor în înțelegerea subiectului. Unul dintre cei mai cunoscuți artiști obsedați de gură ca parte anatomică a fost Willem de Kooning, care o plasa ca punct focal al picturilor sale.

Leonardo Silaghi ( născut  în 1987, Satu-Mare) este un artist  care trăiește și lucrează în prezent la New York și la Cluj-Napoca,  unde a absolvit Facultatea de Pictură a Universității de Artă și Design. Printre expozițiile recente se numără: “Like a Light Beam Forgotten on a Porch”, Iomo Gallery, București (2021); “Parțial Decomandat”, Muzeul de Arta Cluj, Cluj-Napoca (2021); “Practice for Responsiveness”, Galleria Doris Ghetta, Ortisei (2021); “Echos Beneath the Waves”, Muzeul de Arta Cluj, Cluj-Napoca (2020); “L’Art, s’invite dans l’industrie”, Energom, Cluj-Napoca (2019); “Romanian Eyes”, Space K, Seoul (2018); “Leonardo Silaghi’’, Galerie Kornfeld, Berlin (2015). Practica artistică a lui Silaghi, bazată pe o educație academică excelentă, s-a transformat remarcabil în ultimii ani, de la modelele tradiției est-europene la temele picturii occidentale. El abordează toate subiectele și problemele sale prin intermediul picturii, pe care o cercetează cu atenție și cu o mare îndemânare tehnică. Cu toate acestea, artistul își păstrează totuși o mare ușurință și dinamism în cadrul acestui mediu. Figurația și abstracția fac parte din repertoriul lui Silaghi, la fel ca și culoarea și concentrarea și reducerea paletei sale la nuanțe de gri, o caracteristică a picturii sale. Spațiul este indicat printr-o desfășurare minimă de linii, iar profunzimea este obținută fără a implementa umbre. Artistul creează o reprezentare legată de obiecte prin intermediul unor forme de bază.

Clădiri ale unor fabrici părăsite şi maşini vechi au fost necontenit teme centrale abordate de artistul Leonardo Silaghi. Picturile sale prezintă motive industriale şi viscerale realizate în gri şi tuşe de culori intense. În cadrul noilor sale lucrări Leonardo Silaghi se îndepărtează însă de o reprezentare direct obiectivă şi se apropie de o redare abstractă, care totuşi păstrează atmosfera industrială.

Griul silaghian din „Fixație orală” induce  detașarea, neutralitatea, indecizia,  imparțialitatea și un mediu între două extreme – optimism și pesimism. Totodată acest  gri plimbă imaginația contemplatorului  prin  rutină, dar îi și  înnobilează ochiul.  Spectatorul are senzația că se   topește  în culoarea prafului și a tristeții dar simte că  i se  inoculează  și ceva   din puterea unui cardinal gri,  fiind amăgit cu iluzorii triumfuri vizuale, după care  este îngenuncheat în  tonul timpului plictisit și  al visării nostalgice. Artistul ne sugerează  că  griul își  are rădăcinile  psihologice în compromis și ne face să-l  percepem  ca emoționant, liniștit și pasiv pentru că este opusul culorilor luminoase, zgomotoase. L-a pictat  calmant și controlat, parcă evocând imagini de conservatorism, formalitate și  plictiseală,  cu   tonuri somnoroase, făcându-l reprezentativ pentru singurătate, izolare și chiar depresie. Dacă întrezărim  natura  apatică a griului  ca o trăsătură negativă, Silaghi  ni-l dezvăluie  ca pe un mediu calm, înțelept și fericit între extreme, mediu în care gura e pictată în ipostaze stranii: seducătoare, opresivă, furioasă,  tristă, monotonă , lipsită de  iluzii.

Abordând teme și estetici de tip industrial sau tehnic, pictorul și-a asigurat o mare  libertate de exprimare. În creațiile  lui, este  fascinat de simplificare, un principiu cardinal în practica sa, fapt care a diluează  bariera dintre subiect și redarea sa tehnică.

Și cu toată această zonă gri , creația lui Silaghi  nu este plină de anxietate, nu este crudă sau pradă fatalității. Limbajul lui  plastic nu este greoi. Pare mai mult o satiră timidă cu tonuri poetice gri, ceea ce încurajează încadrarea  artistului  la “Izolați”, pentru că Silaghi  are un mod particular de a fi, de a gândi și de a crea, fascinat de gura lumii care poate fi  sclava iubirii, plăcerii, onoarei, talentului, comunicării,  puterii, cruzimii,  făcând băi de mulțime în tonuri de gri nobil și cald  sau băi de mulțime în tonuri  de gri banal, rece întunecat.

Uneori arta și artistul nu pot să  se comporte conform așteptărilor lumii, se comportă conform adevărurilor fără caracter ale lumii. Pentru că gura lumii poate iubi și lăuda, dar   poate și umili, poate judeca, poate condamna, poate respinge. Iar arta și artistul  au nevoie să se știe acceptaţi, iubiţi asa cum sunt, cu viziunile lor, cu adevărul lor.  De multe ori  arta contemporană pare ca un deșert  unde apare câte un izolat, precum Silaghi,  stârnind  furtuni  vizuale  prin tușe  temperamentale, prin  culori  fără caracter, prin  perspective atmosferice, sentimentale, intelectuale și industriale, prin fascinații și  fixații.  Arta sa este o atitudine, nu este  numai o etalare de imagini. Tablourile   par a fi fără umbre,  cu lumină egală : uneori  calme, uneori clocotitoare , uneori  delicate, uneori vibrante,  sugerând că artistul  trăiește existența ca o pe  mare viziune  și pune emoția în raport cu industrializarea.

Inspirat și industrial am putea exclama,  dar astfel arta lui Silaghi și-ar  pierde semnificația inițială. De aceea ne îndreptăm atenția spre  calitatea artistică. Artistul transmite un mesaj important pentru contemplator. Pictura pentru el este un limbaj codat (ciudat pentru neinițiați), un mod de exprimare original și sensibil. Sensibilitatea sa este vie. Descrie prin limbajul plastic propriu, probleme estetice preconcepute sau nu. Pare a avea o anumită libertate degajată, o anumită naturalețe.  Delicatețea sau cruzimea griurilor sale , perspectiva industrială și aeriană  a liniilor curbe  stârnesc emoții estetice ce înfioară  sufletul privitorului. Nu se poate spune cât de fascinat e artistul de civilizația industrială, și cât e de fascinat de  problematica socială, atunci când zona gri  invadează spiritualul și se ajunge la o stare de plictis și suprasaturare.

Încercând  să epuizeze toate variațiile unei idei, pentru a observa procesul transformativ atât cel industrial cât și cel societal,  artistul pare un vizionar, un om înaintea  griurilor sale. Poate arta contemporană nu traversează cea mai bună perioadă a sa și  artistul de aceea   alege inconștient culoarea gri, tocmai pentru a   da caracter compozițiilor plastice vizuale, pentru a da    acea noblețe, pe care această culoare contraversată, gri,  a transformat universul plastic  într-un adevărat mister. Silaghi  face dovada timpului în care trăiește într-un stil inovator, plin de expresivitate tocmai prin nonexpresivitate, prin culori fără caracter, mai mult  prin sugerări decât prin figurări,  ceea ce presupune că e într-o adevărată  aventură artistică,  atingând acea  independență absolută și reciprocă între formă, culoare, spațiu, perspectivă, inspirație și industrial.