„Pe 13 și 14 septembrie, la /SAC @ Malmaison va avea loc premiera Spații originale / Gesturi legalizate, o nouă producție performativă /SAC, care pune în prim plan ideea moștenirii privită în manieră duală, atât individuală, cât și colectivă. Acest demers de cercetare și creație multi/inter/trans-disciplinar aduce împreună reprezentanți din arte vizuale, arhitectură, coregrafie, curatoriat, antropologie, design de sunet și dramaturgie, și va avea ca rezultat o expoziție și o instalație performativă prezentate la /SAC @ Malmaison și itinerate la Baia Mare (1 octombrie) în cadrul celei de-a doua ediții a festivalului internațional eXcentric dance team(S) și la Cluj Napoca (11 octombrie) în cadrul Festivalului de dans Transilvania – Ediția I-a (TIDF).

A 5-a producție a programului curatorial Open Context, început în 2021 la /SAC @ Malmaison, Spații originale / Gesturi legalizate propune o incursiune colaborativă între performativ și vizual, re/prezentând moduri în care ne raportăm la moșteniri: atât la nivel personal și intergenerațional, în relație cu moștenirile personale, cât și ca societate, în baza dinamicii antropologice, socio-culturale, ce implică moștenirile colective. Cele două performere, Simona Dabija și Ioana Marchidan, își continuă colaborarea performativă cu /SAC, începută încă din perioada proiectului Izolare într-o serie de stări liminale (2021), prin intermediul căruia a fost explorat, cercetat și transpus în acțiune un demers al conectării fragmentelor din istoria complexă a clădirii Malmaison cu situația corpului în prezent.

Alăturarea practicilor lui Dabija și Marchidan, dar și ale artistului vizual Dimitrie Gora, se materializează printr-un performance și o serie de instalații care implică activ publicul (design-ul spațiului fiind gândit de Justin Baroncea și Maria Ghement), invitându-l să reflecte asupra intersecției dintre trecut și prezent, dintre bunuri obișnuite și cele care devin amintiri întruchipate. Spații originale / Gesturi legalizate propune parcurgerea unui labirint al amintirilor evocate prin obiectele pe care le moștenim, pentru a conștientiza valoarea pe care acestea o capătă pentru noi atât personal, cât și colectiv, prin ceea ce dobândim ca societate.

Proiectul își propune să exploreze și spațiul liminal dintre discipline, privit în perspectiva mai amplă a contextului în care acesta se manifestă (clădirea Malmaison). În prezent, spațiul Malmaison, privit ca moștenire colectivă, este plasat în circuitul urban și cultural pentru prima dată în ultimii 30 de ani de către o comunitate artistică. Cu toate acestea, situația actuală generată de evacuarea spațiilor artistice de la primul etaj din incinta Malmaison este un prilej de reflectare asupra responsabilității sociale pe care o avem față de moștenirea colectivă și a înțelegerii valorii trecutului drept punctul de compunere a viitorului.

Instalația performativă Spații originale / Gesturi legalizate este creată de: Simona Dabija (coregrafă și performeră), Ioana Marchidan (coregrafă și performeră), Rucsandra Pop (dramaturgă), Dimitrie Gora (artist vizual), Maria Ghement (arhitectă), Justin Baroncea (arhitect), Alexandru Suciu (muzică), Andrei Angelescu (productător set design) și echipa /SAC: Andreea Chircă (asistență curatorială), Iulian Cristea (manager tehnic), Lidia Dobrea (producție), Anne-Marie Lolea (asistență curatorială) și Alex Radu (curator).

Am adresat o serie de întrebări echipei Spații originale / Gesturi legalizate, proiectul fiind încă în faza de pregătire. Răspunsurile primite constituie o radiografie a procesului de lucru și a ideilor ce au stat în spatele coregrafiei, designului expozițional și a instalației ce vor fi prezentate pentru prima dată publicului în luna septembrie.

Simona Dabija și Ioana Marchidan, coregrafe și performere

Cum ați gândit coregrafia în raport cu obiectele moștenite? Cum sunt ele puse în valoare prin intermediul mișcării?

S.D. : Întâi au ieșit la suprafață poveștile, am discutat mult despre viețile noastre personale și despre tipuri de moșteniri. Ulterior, ne-au fulgerat prin minte obiecte care ne-au rămas și ne-am gândit ce ar fi cel mai relevant pentru noi în spațiu. Obiectele alese sunt prelungiri ale oamenilor care nu mai sunt. Ele pot dezbina sau aduce împreună o familie. Obiectele conturează micro-spații în spațiul performativ. Coregrafia am construit-o reiterând memorii, senzații, și trăiri din copilăria noastră în raport cu aceste bunuri.

I.M. : Mișcarea vine organic în această instalație performativă. Putem considera corpul drept o moștenire. Acest corp caută să găsească succesiunile pe care le dobândim, de la atributele genetice, până la cele emoționale. Am încercat să încorporăm mai multe tipuri de moșteniri, inclusiv amintirile, care uneori vin distorsionate din cauza trecerii timpului.

Credeți că vă veți raporta altfel la moștenirile voastre după acest demers?

S.D. : Acest proiect reprezintă un gest frumos pe care simțeam nevoia să-l fac pentru bunicul meu. Vreau ca prin acest manifest artistic să-mi pot exprima dorul, respectul și recunoștința față de el. În orice caz, prin procesul de creație am aflat noi povești și noi sensuri pe care le voi duce cu mine mai departe.

I.M. : Sincer, cred că da. Nu am stat să analizez în detaliu moștenirea pe care o am din toate punctele de vedere. Faptul că deschizi niște sertare/supape uitate, mă face să conștientizez valoarea adevărată a moștenirii pe care fiecare o trăim la un moment dat. Chiar dacă vorbim despre moșteniri mărunte la nivel palpabil, cum ar fi mărunțișuri de tot felul și care la prima impresie par a fi fără valoare, de fapt ele sunt adevărate comori care fac ca amintirea “rădăcinilor” să fie vie.

Care este povestea din spatele ziarelor pe care le-ai moștenit, Simona? Mai colecționa bunicul tău și alte obiecte?

S.D. :Suntem o familie simplă, nu avem averi sau mai știu eu ce bunuri considerate în general valoroase. Așadar, bunicul meu colecționa lucruri simple, cărora le dădea el o valoare emoțională. Colecționarea ziarelor a fost pasiunea acestuia, alături de cărți, numismatică și multe alte obiecte pe care le păstra doar pentru că nu voia să arunce nimic. A lucrat la arhiva Tribunalului din Focșani, deci se învârtea printre acte, dosare, hârtii, ziare din toate perioadele, ce conțineau tot felul de povești. Le-a păstrat, le-a îngrijit și și-ar fi dorit ca și eu să fac același lucru.

Bunicul meu găsea cumva o nouă utilitate pentru orice: conserve goale de pateu folosite drept capace pentru pahare, cârpe de toate dimensiunile, decupaje din ziare și reviste, scrisori, bilețele ș.a. Am păstrat anumite obiecte care îmi aminteau mai mult de el, cum ar fi o busolă, cadrane de ceasuri, fotografii, poeme deocheate pe care le transcria și pe care se amuza tare să mi le citească. Toate încap acum într-o cutiuță de cadou, cu excepția ziarelor care ocupă un troller mare de cală.

Performance-ul începe cu una dintre amintirile tale, Ioana (instrucțiunile pentru fierberea perfectă a unui ou). De ce ați ales acest moment pentru a introduce publicul în firul memoriilor voastre?

I.M.: Fierberea oului perfect este o moștenire pe care o voi transmite mai departe. Este ceva ce nu pot sa exprim în cuvinte. Bunicul din partea mamei, persoana care m-a dus de mână la coregrafie, este cel care m-a învățat cum să fierb oul, astfel încât să aibă albușul tare și gălbenușul moale. Tot el este și omul care a văzut în mine un potențial artistic. Datorită lui fac această instalație.

 

Dimitrie Gora, artist vizual

Instalațiile pe care le-ai realizat transformă spațiul galeriei, împreună cu actul performativ al coregrafelor, într-o imagine de sine stătătoare. Cum simți că se integrează instalațiile tale în acest peisaj?

D.G. : Instalațiile mele, precum „MacGas” și „Brave Pikachu,”, sunt concepute prin îmbinarea obiectelor cotidiene din copilăria mea cu elemente nostalgice și ironice. Aceste instalații nu doar că se integrează în peisajul galeriei, dar îl și redefiniesc, creând un dialog între trecut și prezent. Actul performativ al coregrafelor adaugă o dimensiune dinamică, făcând ca fiecare instalație să devină o parte integrantă a unui peisaj viu și interactiv. În acest context, instalațiile devin puncte focale de interacțiune și reflecție, invitând spectatorii să-și reconsidere propriile amintiri și identitatea națională.

De ce ai ales obiectele pe care le-ai ales pentru a compune seria de instalații?

D.G. :  Aleg obiectele pentru seria de instalații bazându-mă pe capacitatea lor de a evoca amintiri și emoții puternice. De exemplu, soba veche și rața de cauciuc sunt simboluri ale copilăriei mele post-comuniste, obiecte care poartă cu ele o încărcătură emoțională profundă. Prin reinterpretarea obiectelor într-un context contemporan provoc spectatorii să-și reconsidere modul în care acestea influențează identitatea noastră națională și individuală. În plus, obiectele banale (în aparență) capătă noi semnificații atunci când sunt plasate în contextul unor teme globale actuale, cum ar fi încălzirea globală, războiul și pierderea inocenței.

Ce înseamnă pentru tine moștenirea?

D.G. : Pentru mine, moștenirea este despre legătura emoțională și culturală pe care o avem cu trecutul nostru. Este despre a păstra vie amintirea celor care au venit înaintea noastră și despre a învăța din experiențele lor. În același timp, moștenirea este și despre adaptare și reinterpretare, despre cum putem folosi aceste amintiri și valori pentru a naviga provocările prezentului. Prin lucrările mele, vreau să explorez cum obiecte simple din copilăria mea pot purta în ele povești și semnificații care rezonează cu problemele globale contemporane. Este o provocare pentru mine și pentru spectatori să vedem cine va câștiga – nostalgia sau ironia – într-un dialog continuu despre identitate și memorie.

Maria Ghement și Justin Baroncea, arhitecți, design expozițional

Cum ați gândit design-ul spațiului în care se va desfășura performance-ul? Va pune în valoare în egală măsură coregrafia și bunurile moștenite? Dar lucrările lui Dimitrie Gora, cum vor fi ele integrate în acest cadru?

M.G. : Moștenirile sunt de două feluri – materiale (obiecte concrete) și imateriale (care ne rămân stocate în corp și în minte: imagini, sunete, mirosuri etc. și care apar atunci când sunt declanșate de diverși factori). Construim o instalație care ține împreună moșteniri care provin de la 3 persoane. Prin sunet, mișcarea performerelor și prin lumină (la care se adaugă elementele tehnice prezente în spațiu -boxe, subwoofer, stative, microfoane) obiectele și personajele devin o compoziție parcursă liber și percepută subiectiv de fiecare spectator pe baza propriilor decizii de utilizare a spațiului. Instalația conține o serie de repere care dau concretețe spațiului pe care îl ocupă (lucrări de artă, ziare), dar și aspecte care o fac efemeră (demontabilă, amovibilă, itinerantă). Estetica spațiului performativ care ține împreună obiecte concrete (lucrările lui Dimitrie Gora, obiectele moștenite de Ioana și Simona) va fi cât se poate de neutră, pentru a stimula raportarea experiențelor spectatorilor la moștenirile particulare prezente în instalație.

În ce măsura simțiți că este pusă în valoare arhitectura și istoria clădirii Malmaison prin intermediul acestui proiect?

J.B. : Instalația se înșiră pe holuri. Semne, indicii, ocupă stâlpii, balustradele, glafurile, ferestrele într-un parcurs care pornește de la intrarea fără uși și se termină-n-ibric. Roșu. Componentele unei clădiri cu acces public sunt suport pentru o colecție de ingrediente ale unei intimități construite din “ce s-a păstrat”. Până acum.

 

Rucsandra Pop, dramaturgă

Cum ați gândit titlul proiectului? Îl putem privi ca pe o moștenire culturală?

R.P. : La titlul proiectului s-a ajuns în urma unui proces comun de căutare în care nu ne-am lăsat până nu am găsit o formulă care să satisfacă pe toată lumea. A fost un ping pong de idei și de cuvinte între membrii echipei. La un moment dat, am aruncat titlul cărții lui Gheorghe Crăciun, „ Acte originale/copii legalizate”. Toate ideile care se vehiculau s-au mulat perfect pe titlul acestui roman iconic apărut în 1982 și astfel am ajuns la Spații originale / Gesturi legalizate. Această recontextualizare are – fără doar și poate – valoare de moștenire culturală, readucând în scenă unul din cei mai importanți scriitori ai generației 80, a cărui operă complexă – în curs de re-editare – abia acum poate fi metabolizată de lumea culturală. Crăciun s-a insinuat în proiectul nostru nu doar pentru că a fost un scriitor obsedat de corp și de corporalitatea cuvintelor, dar și pentru că a fost ceea ce acum am numi un artist interdisciplinar. Scriitura lui Crăciun s-a împletit cu fotografiile lui – a fost un om al imaginii, care a explorat multiple paliere în paralel. Multe dintre principiile de lucru și preocupările noastre din acest proiect se regăsesc în opera scriitorului optzecist al cărui titlu l-am împrumutat. Gheorghe Crăciun mi-a fost profesor și mentor și intuiesc că l-ar fi fascinat acest proces de lucru în care am săpat în fiecare cuvânt și în fiecare mișcare, pentru a-i găsi toate sensurile ascunse.

Cum te raportezi la acest proiect? Consideri că va ajuta publicul să devină mai conștient de responsabilitatea pe care o are față de moștenirile primite (la nivel individual și colectiv)?

R.P. : Lucrând la biografia bunicului meu, Mihai Pop, am dat peste o idee așternută de Irina Nicolau în cartea ei, „Haide Bre!”: „Cu moștenirile așa stau lucrurile: le accepți sau nu. Dacă le accepți, răspunzi de ce se întâmplă cu ele, dacă nu le accepți, ai trădat”. Suntem predestinați să gestionăm ceea ce primim de la generațiile dinainte, fie că este vorba despre case și pământuri, bani, statut social, obiceiuri, emoții, temperamente, moșteniri genetice – adică corpuri – sau de o serie de stimuli senzoriali la care răspundem instinctiv pentru că ne amintesc de trib. Când ești tânăr e mare tentația de a renunța la ce vine din trecut – mai ales dacă e un trecut dureros sau problematic – și de a construi de la zero. Pe măsură ce trec anii, înțelegi că acest trecut și aceste moșteniri locuiesc în tine și că – a nu face pace cu ele – înseamnă a nu face pace cu tine. Deci aș spune că a avea grijă de o moștenire e mai mult decât o responsabilitate față de ceilalți și față de comunitate. E o datorie față de sine, o formă de iubire de sine, care presupune un travaliu lent și pe alocuri dureros, dar care la final aduce câștiguri. Instalația performativă Spații originale / Gesturi legalizate este – după părerea mea – cadrul perfect în care să conștientizăm împreună valoarea acestui efort și regenerarea pe care o aduce. Lucrul la acest proiect m-a ajutat să înțeleg că un astfel de travaliu este mai ușor dacă începe în corp și se desfășoară într-un spațiu cum este clădirea Malmaison, care te obligă să îți pui întrebări. În plus,  faptul că abordarea este curată și pe alocuri ironică face lucrurile mai digerabile. Un alt lucru pe care l-am înțeles este că poveștile circulă de la unii la alții și că această fibră socială pe care o țesem poate deveni mai rezistentă dacă suntem conștienți de cât de asemănători suntem. Nu vrem să dăm publicului lecții, ci să-l incităm să-și chestioneze relația proprie cu moștenirile. Cred că această instalație performativă vine într-un moment de maturitate în care generația noastră se ia în sfârșit la trântă cu moștenirile primite, atât la nivel personal, cât și colectiv.

 

Alexandru Suciu, muzică

Cum ai gândit sunetul instalației în raport cu coregrafia celor două performere?

A.S.: Demersurile pentru proiectul “Spații originale/ Gesturi legalizate” au început, ca de fiecare dată, printr-o discuție despre temele pe care urmează sa le abordăm în performance și despre rolul pe care trebuie sa îl joace muzica în produsul artistic final.  Cu Ioana și Simona am mai lucrat în trecut, așa că avem deja un limbaj comun și îmi este destul de ușor să înțeleg ce vor de la mine. Pentru acest proiect, am ales sa nu facem o legătură directă între muzică și temele instalației, în sensul în care performance-ul vorbește despre moștenire, despre trecut și se folosește de obiecte vechi, în vreme ce noi am ales sa nu facem ca muzica să sune a “vechi”. Mai degrabă am căutat să utilizăm sunetul drept un potențator de stare, atmosferă.

 

Alex Radu, curator

Cum ai descrie demersul curatorial pentru un proiect care are un rezultat performativ?

A.R.: Privesc din nou, atent, cum în spațiul expozițional (de la /SAC @ Malmaison) se construiește un cadru performativ, un spațiu de expoziție și performance. A curatoria o expoziție de grup este un demers foarte diferit de a produce/curatoria o instalație performativă, dar cadrul, spațiul-context, așa cum încerc să îl creez în ambele ipostaze, rămâne un loc de întâlnire, cu maniere de abordare implicit colaborative. Acest cadru devine un spațiu-momentum care începe cu (sau se stârnește din) descoperirea și explorarea unor intersecții de preocupări artistice pe de-o parte (corpul-memorie/colecție/arhivă, acțiunile performative și chiar cuvintele rostite care devin imagini memorabile, spații-în-spațiu-…-în-spațiu, șamd.) și de teme personale, pe de altă parte. În acest caz, este un fel de zoom out, pornind de la moștenirile personale la tipare generale ale relațiilor noastre cu moștenirile și până la asumarea moștenirilor culturale și patrimoniale colective.

Referindu-mă la titlul instalației, care parafrazează titlul unui roman, el esențializează/ reflectă preocupări centrale ale programului nostru curatorial. „Spații originale” trimite la dorința de a crea spații noi, specifice fiecărei instalații și teme, care nu înlocuiesc, ci se hrănesc din spațiul-context (loc/instituție/istorie/valoare culturală, socială, șamd). „Gesturi legalizate” se referă la preocuparea pentru modurile în care acțiunile/gesturile performative pot să devină imagine memorabilă, și de ce nu, chiar iconică.

În timpul procesului de lucru îmi (re)formulez întrebările specifice (intenții-piruete curatoriale): putem crea o perspectivă „zoom in – zoom out” (prin temă), care să se regăsească în construcția atentă a spațiului performativ – un spațiu nou, delimitat de instalația arhitecturală și echipamentele sceno-tehnice ce pun împreună și echilibrează într-un sistem relațional obiectele artistice cu cele emoționale și cu acțiunile-gesturile performative? Pentru că acest spațiu specific se construiește într-un spațiu-context cu o identitate curatorială, /SAC @ Malmaison, care la rândul său este ancorat într-o comunitate context, Atelierele Malmaison, (care creează și devine moștenire culturală și) care ocupă două etaje din acest edificiu emblematic pentru temă, Malmaison, o moștenire colectivă patrimonială și culturală, cu cei aproape 200 de ani de istorie semnificativă. Un edificiu care este acum într-un nou moment de cumpănă, așteptând ca responsabilii politici să îi decidă soarta între statutul meritat de patrimoniu și cel de adunătură problematică de cărămizi pe un teren, evaluabilă (doar) în potențial imobiliar.

Mă întorc cu un zoom-piruetă la ecourile – pe cât de personale posibil – pe care tema le are pentru mine. Anume la moștenirile care ne definesc chiar și în prezent anumite moduri de a fi, de a reacționa. De exemplu, a asculta muzică și a reacționa „embodied”, a dansa, este pentru mine o astfel de moștenire, este din naștere, îmi curge prin vene. Nu sunt performer, dar în tot ceea ce fac în artă încerc să aduc subtil ceva din asta, de la încercarea de a coregrafia actul de a te plimba într-o expoziție, la toate intențiile curatoriale din acest program de instalații performative colaborative inter/multi/trans-disciplinare – Open Context la /SAC @ Malmaison.